Despre două lucruri care ne sunt străine

Alegerile din SUA au suscitat interesul lumii întregi timp de luni bune de discuții, dezbateri și știri de tot felul pe toate sursele media importante din lume.

Unul dintre laitmotivele acestei campanii a fost „egalitatea continuă” a celor doi candidați, relevată de sondajele de opinie publică. Mesajul a fost într-atât de bine promovat, încât multă lume a zis că e vorba de o înscenare a oficialilor americani pentru a atrage atenția presei internaționale și pentru a-i ține în suspans pe muritorii de rând care suntem cu toții. Noi nu avem de unde să fim siguri de asemenea lucruri, dar rămâne cert faptul că acest element „de noutate” ne-a cam ținut cu ochii lipiți de TV-uri.

Dincolo de efectele mediatice speciale ale show-ului electoral prezidențial, există și un adevăr greu de contestat: alegerile din SUA chiar contează pentru toată lumea, pentru că americanii au treabă în toată lumea. Uneori e de bine, alteori e de rău, dar de fiecare dată contează. Iar asta o știu, înainte de toate, americanii, care nu se sfiesc deloc să o arate. În discursul său de învingător (dar ce discurs al lui Obama nu e de învingător?), președintele Barack Obama le-a amintit tuturor că poporul american este cel mai înstărit, dar nu asta-l face să fie cel mai bogat; are cea mai puternică armată, dar nu asta-l face să fie cel mai puternic din lume. Cel mai bogat și mai puternic din lume îl fac însă solidaritatea, unitatea, deschiderea și caritatea.

Anume solidaritatea și unitatea ne sunt nouă străine. Și cât de trist este să realizezi asta a nu știu câta oară, taman atunci când învingătorul celei mai mari bătălii electorale din lume se referă la adversarul său de ieri cu un respect debordant, angajându-se să identifice numai împreună soluții la cele mai importante probleme ale națiunii. Ăsta da președinte al tuturor cetățenilor! Și nu e vorba doar de un gest de bonomie al lui Obama, ci despre o tradiție înrădăcinată adânc a unui popor independent și care-și decide singur soarta. Americanii nu-s nici cu rușii, nici cu britanicii, nici cu francezii. Americanii sunt doar cu americanii, așa cum ar trebui să fie și românii doar cu românii, inclusiv cei din stânga Prutului. Iar ceilalți să nu le fie suzerani sau vasali, ci parteneri.

Dar noi nu avem cum, pentru că pe Obama îl susțin universitățile americane, iar pe Voronin și Dodon îi susțin instituțiile comunistoide ale Federației Ruse. Pe Romney îl susțin corporațiile americane, iar pe Lupu, Filat și Ghimpu îi susțin instituțiile europene și ale statelor membre. Este firesc, prin urmare, ca nici unii, nici alții, să nu aibă poziții conciliabile, dat fiind faptul că au interese diametral opuse. Iar schimbarea poate veni în două sensuri – fie devenim un stat cu adevărat autosustenabil și dispare nevoia de a le face pe plac unora sau altora (perspectivă utopică, exact acum), fie alegem să fim de o singură parte a baricadei. Iar nivelul de trai, indicii economici, demografici și ai democrației le arată clar celor care vor să vadă că de cealaltă parte a baricadei trebuie să rămână ăia cu nivelul de trai aflat la talpa gâștei, cu un proces de depopulare continuă și cu democrația în comă veșnică.

Iar când fiecare dintre liderii noștri politici nu va mai sta cu gândul la cine îl susține și de cine depinde, poate că vom vedea și noi puterea unindu-și forțele cu opoziția pentru a rezolva problemele importante ale statului. Până atunci, însă, toate-s la locul lor și pe bună dreptate, iar noi ne merităm soarta.

Articol scris pentru TIMPUL

Leave a reply

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>