Poziţiile exprimate de actorii implicaţi în conflictul transnistrean. Abordare critică

Introducere

Regiunea separatistă transnistreană a reprezentat încă de la instituirea ei de facto în 1992, o chestiune esenţială atât pentru securitatea statului din care face aceasta parte, cât şi pentru securitatea întregii regiuni.

Pentru denumirea pseudo-entităţii sus-numite am optat pentru termenul RST, în lipsa altor termeni mai apropiaţi de rigorile dreptului internaţional, chiar dacă literatura de specialitate a dat preferinţă unor termeni precum Transnistria, Republica Moldovenească Nistreană (RMN), Republica Separatistă Nistreană, Prednestrovia (conform surselor slave, cu precădere), sau localităţile din stânga Nistrului (chiar dacă include şi teritorii din dreapta râului, precum oraşul Tighina).

Aşa cum este oarecum obişnuit să fie în cazul unor conflicte îngheţate, discuţiile pe marginea acestora trebuie să pornească de la clarificarea termenilor şi conceptelor cu care se operează şi care au puterea de a întinde capcane actorilor implicaţi în discuţii. Nu voi insista asupra acestui subiect, dar voi încerca să lămuresc înţelesurile acestora pe parcursul lucrării. Nu mă voi opri nici asupra evenimentelor care au condus la actuala stare de fapt în RST, referindu-mă la acestea doar episodic.

Scopul lucrării este de a prezenta poziţiile din prezent ale actorilor implicaţi în formatul de negocieri 5+2, limitele respectivului format, însoţite de consideraţiile personale privind oportunitatea acestora.

Voi evita să prezint poziţia RST într-un capitol separat, din raţiuni care vor putea fi deduse pe parcursul eseului, dar mă voi referi pe parcurs la atitudinile exprimate de auto-proclamaţii lideri ai acesteia. Voi încerca, de asemenea, să ofer răspunsuri şi soluţii pentru desfăşurări ulterioare, bazându-mă atât pe bibliografia consultată, cât şi pe procesele observate pe parcursul monitorizării în presă a diferendului.

Republica Moldova şi cetăţenii ei – singurele victime ale diferendului?

Atunci când vorbim despre un conflict, trebuie să definim în primul rând părţile acestuia. Avem suficiente motive să afirmăm în acest context că părţile implicate în acest conflict sunt statul Republica Moldova (în continuare RM) şi Federaţia Rusă. Argumente în acest sens aduce politologul Oazu Nantoi, care, în lucrarea sa Cazul Republicii Moldova. Ce ar putea face UE şi SUA?(2005) vorbeşte despre originea conflictului declanşat cu participarea armatei XIV ruse pe teritoriul proaspătului stat RM, asistată de mii de mercenari de origine cazacă, astfel înfăptuindu-se un act de agresiune împotriva statului moldovenesc.[1] Nu putem vorbi, aşadar, despre un conflict între RM şi RST, dat fiind că armata acesteia din urmă era tot cea a RM. De asemenea, nu putem vorbi nici despre un război civil, pentru că partea agresoară nu s-a aflat în interiorul statului, ci în afara acestuia. Mai mult, analistul moldovean sesizează faptul că majoritatea liderilor oponenţi ai regimului instaurat cu ajutorul Kalaşnikov-urilor au fost exterminaţi, alungaţi sau reprimaţi prin cele mai dure metode, aceştia fiind definiţi ulterior prin expresia cel puţin discutabilă de „refugiaţi şi intern deplasaţi” în propria ţară. Armata rusă a rămas în urma agresiunii în stânga Nistrului, iar administraţia de la Chişinău a pierdut începând cu acea primăvară a lui 1992 controlul de facto al regiunii. Argumentele invocate de partea rusă au fost că auto-proclamaţii lideri de la Tiraspol nu le-au cerut acest lucru, cu toate că legitimitatea acestora nu poate fi nici într-un caz susţinută (auto-proclamarea independenţei RST nu a fost recunoscută de nici un stat, majoritatea liderilor separatişti sunt generali de armată ruşi cu antecedente penale, iar status-quo-ul a fost stabilit prin forţă armată etc.). [2]

În ceea ce priveşte poziţia oficialilor de la Chişinău, aceasta a fost în mare măsură constantă, sau cel puţin nu a fost de natură să recunoască legitimitatea pseudo-entităţii separatiste transnistrene. Statutul acesteia este reglementat de Legea cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stînga Nistrului (Transnistria)[3], ceea ce a determinat oficialii moldoveni mandataţi să acţioneze în conformitate cu prevederile acesteia. Cu toate acestea, oricât de ironic ar părea, publicul nu cunoaşte faptul că de fapt, scopul acestora din urmă nu este restabilirea situaţiei de la 27 august 1991[4], ci funcţionarea RST precum este stabilit în această lege, respectiv ca o autonomie cu statut special. Dezacordul dur exprimat al liderilor separatişti cu statutul conferit regiunii de lege şi care le-ar permite să aibă aproximativ aceleaşi avantaje precum le-ar permite şi independenţa formală, ne face să credem că miza nu este nici pe departe bunăstarea cetăţenilor din stânga Nistrului pe care îi interesează avantaje concrete, în timp ce administraţia „sub care se află” contează mai puţin. Miza pare să fie în primul rând de natură geopolitică, dar vom reveni ulterior la acest subiect.

În altă ordine de idei, merită remarcat faptul că dacă până în iulie 2009, demnitarul mandatat din partea Executivului se numea ministru al reintegrării, în timpul guvernării Alianţei pentru Integrare Europeană (1 şi 2), persoana responsabilă de acest lucru a fost ridicat la nivel de vice prim-ministru. Un alt fapt interesant este că un alt membru al Executivului, respectiv ministrul afacerilor externe şi integrării europene pare să capete un rol din ce în ce mai important, fiind citat drept unul dintre persoanele cele mai reprezentative implicate în procesul de soluţionare a diferendului. Această realitate denotă inclusiv poziţia autorităţilor de la Chişinău, respectiv că problema este mai mult una de natură externă. În ceea ce priveşte poziţia acestora, ea poate fi rezumată prin următoarele cuvinte extrase din două interviuri acordate de ministrul de externe moldovean, Iurie Leancă. „Doar odată cu modernizarea, europenizarea malului drept al Republicii Moldova se va crea un pol de atractivitate pentru concetăţenii noştri care locuiesc pe malul stâng al râului Nistru. Nu ştiu dacă există în istoria relaţiilor internaţionale vreun precedent în care un stat s-a dezis de o parte integrantă a teritoriului său. Pornim de la faptul că în 1991 Moldova a fost recunoscută în frontierele de atunci, iar Transnistria este parte componentă a republicii. Nu văd nici un motiv pentru care ne-am dezice de o parte a teritoriului nostru şi de o parte a cetăţenilor Republicii Moldova. Nu avem nici un drept să ne gândim la o astfel de posibilitate. Trebuie să creăm condiţiile pentru reintegrare, dar o reintegrare care să nu fragilizeze şi mai mult Moldova”[5]. Desigur, condiţiile la care se referă oficialul ţin de poziţiile actorilor internaţionali, despre care voi vorbi în cele ce urmează.

OSCE – 18 ani de activitate şi tentative

La 4 februarie se împlinesc 18 ani de la stabilirea misiunii OSCE în RM, perioadă în care organizaţia a activat în direcţia atingerii obiectivelor sale, fără însă a le şi atinge pe majoritatea dintre ele. Din respectivele obiective poate fi dedusă şi poziţia organizaţiei. Aşadar, OSCE îşi propune să creeze cadrul necesar pentru identificarea unei soluţii politice durabile  a conflictului, consolidarea independenţei şi suvernaităţii RM alături de stabilirea unui acord cu privire la statutul special al regiunii transnistrene; investigarea situaţiei din regiune privind situaţia militară, a consecinţelor etc.; retragerea completă şi organizată a trupelor străine; oferirea de consultanţă şi expertiză precum şi a unui cadru pentru alte contribuţii în domeniul drepturilor omului şi a minorităţilor, transformarea democratică, repatrierea refugiaţilor, definirea unui statut special pentru regiunea transnistreană; menţinerea unei prezenţe vizibile a OSCE în regiune şi stabilirea contactelor cu toate părţile în conflict, autorităţile locale şi populaţia; asigurarea transparenţei în procesul de retragere şi distrugere a muniţiilor şi armamentului rusesc; coordonarea asistenţei tehnice şi financiare în vederea facilitării retragerii şi distrugerii[6]. Ultimele două obiective au fost trasate în urma luării angajamentului de către Rusia de a-şi retrage trupele staţionate ilegal pe teritoriul RM (Summit-ul OSCE de la Istanbul din 1999). Merită menţionat, de asemenea, faptul că partea rusă, prin vocea preşedintelui Boris Elţîn, a declarat în cadrul Summit-ului OSCE de la Budapesta, că Federaţia Rusă îşi va retrage armata din RM[7].

Vedem că, în mare parte, obiectivele organizaţiei nu contravin celor ale autorităţilor de la Chişinău, ceea ce a determinat viziunea în general pozitivă a oficialilor moldoveni privind misiunea. De asemenea, trebuie să avem în vedere rolul esenţial pe care îl joacă organizarea întrevederilor Consiliului permanent al OSCE, în cadrul căruia sunt discutate cele mai importante evoluţii ale diferendului şi se încearcă identificarea soluţiilor. Acestea reprezintă o oportunitate importantă pentru partea moldovenească de a-şi argumenta punctele de vedere, precum şi pentru a puncta anumite idei în propria-i favoare. De exemplu, în cadrul întrevederii din 23 septembrie 2010, ambasadorul RM la Consiliu a amintit despre faptul că toate delegaţiile şi-au exprimat susţinerea unanimă faţă de politicile promovate de Guvernul moldav, precum şi faţă de reluarea neîntârziată a negocierilor în formatul 5+2[8]. De asemenea, acesta şi.a exprimat speranţa că reluarea discuţiilor ar fi un eveniment pozitiv, ţinând cont de iminenţa Summit-ului de la Astana. Desigur, diplomatul nu avea de unde să ştie că la respectivul Summit nu se va putea ajunge la un compromis privind rezoluţia privind Transnistria, cum s-a întâmplat, de altfel inclusiv în cazul Summit-ului de la Helsinki din 2008[9] şi la Maastricht în 2003. Merită menţionat că motivul principal pentru care nu s-a reuşit adoptarea unui document final a ţinut de faptul că Rusia a refuzat includerea unui nou termen exact pentru retragerea armatei sale[10], chiar dacă primul termen expirase de circa un an de zile (2002).

OSCE rămâne o organizaţie care, aşa cum funcţionează în acest moment, nu este capabilă să determine ca un membru important precum este Rusia, să-şi respecte angajamentele, respectiv retragerea de facto a armatei de ocupaţie, dat fiind că aceasta din urmă dispune de dreptul de veto. De fapt, înlocuirea forţelor armate ruseşti cu trupe internaţionale de menţinere a păcii poate fi considerată „buturuga mică” care răstoarnă carul mare al negocierilor în formatul actual.

Federaţia Rusă – subiect al negocierilor sub acoperire

Urmărind linia logică a analistului Oazu Nantoi, în cadrul formatului 5+2 există un actor care se regăseşte atât în postura de parte implicată direct, cât şi în calitate de garant al chestiunilor negociate. S-a observat, de la declanşarea conflictului până în prezent, că per ansamblu, poziţia Rusiei a coincis cu cea a separatiştilor, fiind de acord cu toate cele solicitate de aceştia, mai puţin cu independenţa. Nu ar fi o poziţie greu de explicat, dat fiind că politica dusă de ruşi este una de tip realipolitik, dacă nu chiar de tip cinică, având mize pe termen lung, printre care şantajarea RM pentru a nu adera la UE şi, mai ales, la NATO. Logica este şi ea uşor de descifrat. RM nu poate fi considerat un candidat viabil, atât timp cât nu poate gestiona un conflict de pe propriul teritoriu suveran şi unitar. Cu toate acestea, dat fiind direcţia inevitabil pro-vestică pe care o anticipau ruşii, aceştia din urmă au lansat planul Kozak de soluţionare a conflictului, prin care liderilor de la Tiraspol li se acordau drepturi exagerat de mari într-o federaţie care urma să devină RM. Intenţiile de „transnistrizare” (termen utilizat de către experţii din domeniu) ale ruşilor au fost descifrate de conducerea de atunci a RM, dar în primul rând de către oficialii din Occident, sub a căror presiune liderii de la Chişinău au refuzat semnarea acordului. Este interesant de remarcat şi existenţa în planul Kozak, a unei prevederi prin care RM ar garanta că rămâne permanent stat neutru, respectiv că nu va adera la NATO şi că nu va accepta alte trupe decât cele ruseşti pe teritoriul său[11]. Există legat de aceste propuneri o serie de obiecţii, multe dintre ele exprimate şi de autorităţile moldoveneşti şi de oficialii occidentali. Eu mă voi opri asupra a câteva dintre ele. În primul rând, pentru a organiza alegeri în RST separat de RM, este nevoie în primul rând ca cea dintâi să fie constituită ca şi stat, adică pe baza voinţei poporului locuitor al acelui teritoriu, nu în urma invaziei unor trupe străine şi cu garantarea legitimităţii alegerilor de către lideri aleşi democratic, nu cu „marionete” ale unui stat străin. În al doilea rând, prin organizarea alegerilor într-o regiune, se legitimează existenţa respectivei regiuni ca şi stat. În al treilea rând, condiţionarea unui stat a cărui independenţă a recunoscut-o, cu non-modificarea Constituţiei în sensul non-aderării la o alianţă militară constituie un act cel puţin egoist, cu încălcări grave ale dreptului internaţional. Şi tot ruşii sunt cei care afirmă, prin vocea ministrului de externe Serghei Lavrov, că participanţii la negocieri trebuie să se concentreze pe problema soluţionării conflictului şi nu pe jocuri geopolitice[12].

Ucraina, un vecin cu rol secundar

Chiar dacă beneficiază de avantajul proximităţii geografice, Ucraina s-a comportat până în acest moment mai degrabă ca un secund al Federaţiei Ruse, în susţinerea acestei idei venind şi conţinutul Planului Iuşcenko, înaintat în cadrul reuniunii pentagonale de la Vinniţa (16-17 mai 2005), care în mare parte avea aceleaşi prevederi ca şi Planul rusesc Kozak[13], cu deosebirea că partea ucraineană nu folosea în mod expres termenul de „federalizare” a RM. Acest fapt contrazice părerile conform cărora poziţia Ucrainei ar fi depins totalmente de vectorul guvernării din acel moment, or Iuşcenko rămâne a fi favoritul occidentului, spre deosebire de actualul preşedinte pro-rus Ianukovici. Totuşi, oricât de antagoniste faţă de poziţiile vesticilor ar fi cea a Ucrainei, putem afirma că cel puţin în ceea ce priveşte măsura în care UE ar putea determina o implicare pe baza integrităţii şi suveranităţii RM, regimul Iuşcenko reprezenta anumite avantaje, or intenţiile acestuia de a-şi apropia ţara de Uniune trebuie să fie considerate mai serioase decât cele ale rivalului său.

Cu toate acestea, indiferent de administraţia cu care are de a face, Uniunea ar trebui să-şi accentueze activitatea pe crearea cadrului de colaborare şi apropiere eficente dintre RM şi Ucraina, fie prin menţinerea şi extinderea mandatului EUBAM, fie prin oferirea anumitor avantaje prin programul Parteneriatul Estic şi prin Instrumentului European de Vecinătate şi Parteneriat (IEVP) în schimbul adoptării unei poziţii mai pretabile pe obiectivele occidentalilor.

Uniunea Europeană – un actor de perspectivă

Spre deosebire de ceilalţi actori implicaţi în negocieri, UE nu dispune încă de o forţă militară europeană pe care să o valorifice. Politicile europene PESA şi PESC sunt în prezent într-un stadiu prematur de dezvoltare, singurul motiv de a vorbi despre o armată europeană, aşadar, fiind armatele statelor naţionale, care în mare parte fac parte din NATO. Pe de altă parte, UE a mizat şi va miza în continuare pe politica sa externă de tip soft, respectiv pe puterea sa economică şi de „export de democraţie”.

În altă ordine de idei, poziţia UE, în calitatea sa de observator, poate fi rezumată în următoarele propoziţii. Aceasta salută angajamentul şi eforturile constructive demonstrate de RM; UE reiterează interesul său faţă de soluţionarea diferendului transnistrean, în baza principiilor suveranităţii şi integrităţii teritoriale a RM, îşi reafirmă susţinerea pentru formatul de negocieri 5+2[14]; UE îşi va asuma un rol mai dinamic, având în vedere instituirea Serviciului pentru acţiune externă şi ridicarea la nivel de vicepreşedinte al Consiliului a ÎR pentru politică externă; UE poate contribui la soluţionarea problemei transnistrene prin încurajarea edificării încrederii, în special prin sprijinirea implementării unor proiecte comune urmărind satisfacerea nevoilor generale ale populaţiei, colaborând cu comunităţile locale şi cu societatea civilă şi acordând asistenţă în vederea atenuării crizei economice de ambele părţi ale fluviului Nistru; subliniază că este necesar ca UE să aibă un rol mai important în găsirea unei soluţii la problema Transnistriei, astfel încât persistenţa acestei chestiuni să nu constituie un obstacol în calea integrării Moldovei în UE[15]. De asemenea, merită menţionată atitudinea Uniunii exprimată în raportul său de activitate pentru 2009, fiind menţionat în acesta că securitatea sa depinde într-o mare măsură de securitatea statelor aflate la frontiera sa[16], lăsându-se să se înţeleagă faptul că existenţa trupelor şi armamentului rusesc pe teritoriul unui stat vecin cu UE (RM, adică) reprezintă o ameninţare directă la adresa întregii Uniuni. Securizarea frontierelor moldo-ucrainiene prin intermediul misiunii EUBAM[17] reprezintă una dintre măsurile notabile pe care le întreprinde UE pentru a asigura soluţionarea paşnică a conflictului. De fapt, am putea spune că orice acţiune de democratizare a regiunii, operate în cadrul legislaţiei moldoveneşti, este importantă, efectul de seră pe care îl generează auto-proclamata administraţie a RST fiind astfel combătut. Mai mult, se pare că anume această dimensiune a viziunii exprimate în legea privind localităţile din stânga Nistrului menţionate, este cea aflată cel mai mult la îndemâna Uniunii, pe lângă celelalte două, respectiv demilitarizarea şi decriminalizarea. În acest context, cercetătorii Nicu Popescu[18] şi George Dura[19] vin să accentueze rolul Uniunii în democratizarea RST, în primul rând prin susţinerea sectorului civic non-guvernamental. De asemenea, este considerată vitală contribuţia UE în sporirea atractivităţii RM pentru toţi locuitorii acesteia, inclusiv pentru cei de pe malul stâng al Nistrului, prin mecanisme specifice Uniunii şi care îi stau la dispoziţie. Printre acestea s-ar număra proiecte comune între cele două maluri ale Nistrului, izolarea economică şi politică a regimului separatist (fără a afecta cetăţenii), schimburi de studenţi şi experţi etc.

SUA – un avanpost al NATO în cadrul negocierilor

Nu constituie o noutate faptul că dezinteresul „dezgheţării conflictului transnistrean” din partea Federaţiei Ruse este strict corelat de avansarea NATO în zonă. Aceasta s-a manifestat mai întâi prin aderarea la blocul militar a României, apoi instalarea bazei militare NATO la Marea Neagră pe teritoriul aceluiaşi stat şi nu în ultimul rând, acordarea Ucrainei şi Georgiei a MAP-urilor. Georgia deja a primit semnalele necesare din partea Rusiei prin agresiunea întreprinsă asupra regiunilor Osetia şi Abhazia în august 2008. În ceea ce priveşte Ucraina, agresiunea nu a mai venit printr-un atac asupra RST (care, de facto a aparţinut Ucrainei înainte de a fi prefăcută de sovietici în RASSM), dar există un mare risc să vină atunci când RM va primi MAP-ul. De aceste lucruri este conştientă SUA, care este observator în cadrul negocierilor şi a cărei interes primordial, spre deosebire de UE, este de a îndepărta armata a XIV-a de pe teritoriul unui actual partener şi potenţial membru. Însăşi prezenţa SUA şi nu a NATO în cadrul formatului 5+2 denotă că occidentul are o atitudine precaută în raport cu Rusia şi cu separatiştii auto-proclamaţi catapultaţi de aceasta din urmă în RM. Dar actuala stare de lucruri nu are cum să se perpetueze prea mult timp, deznodământul apropiindu-se pe măsură ce se produce democratizarea şi decriminalizarea zonei. Iar în acest sens, inclusiv NATO, prin căile sale alternative sub forma unor programe de implicare a ONG-urilor, ministerelor, serviciilor naţionale de pe întreg teritoriul RM, are un cuvânt de spus. Aşadar, chiar dacă perspectivele de retragere a armatei ruse par să fie sumbre, există toate şansele ca anume crearea unei mase critice cetăţeneşti şi civile să genereze presiuni suficiente pentru evacuarea forţelor „pacificatoare”, rămăşiţe ale ocupanţilor sovietici.

Să nu uităm că, conform Noului concept strategic al NATO, adoptat recent la Lisabona[20], există prevederi care se referă la „menţinerea unei uşi deschise pentru orice stat-candidat care îndeplineşte standardele organizaţiei”, precum şi la chestiuni de interes pentru organizaţie, respectiv traficul de arme, fiinţe, droguri, persoane. De asemenea, în Concept se menţionează şi angajarea NATO în prevenirea şi gestionarea crizelor, stabilizarea situaţiilor post-conflict şi reconstrucţie, pe baza principiului „cea mai bună cale de a gestiona un conflict este de a-l preveni”; fortificarea deplină a relaţiilor cu UE. Tot în acest context, merită menţionat obiectivul NATO de a facilita integrarea euro-atlantică a ţărilor din Balcanii de Vest, or există şanse ca şi RM să fie inclus în acest pachet.

Pe de altă parte, NATO îşi propune cooperarea cu Rusia în ceea ce priveşte asigurarea suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a „tuturor statelor din zona Euro-Atlantică”, iar RM este unul dintre acele state vizate, în mod sigur.

Concluzii

Dincolo de interesele divergente şi divizate pe oarecum învechitul şi ne-funcţionalul principiu Vest vs Est, miza esenţială a deznodământului diferendului transnistrean o constituie securitatea regională în zona Mării Negre, precum şi modul în care va înţelege să gestioneze situaţia RM, actorul principal în acest scenariu.

Nu cred că ar fi exagerat să credem că anume în comportamentul oficialilor moldoveni, asistaţi şi uneori împinşi de reprezentanţii din mediul civic stă cheia conflicului. Chiar dacă ar putea exista tentaţia de a crede că doar puterile mondiale precum sunt Rusia şi SUA, sau organizaţii şi instituţii internaţionale precum sunt OSCE, NATO sau UE ar putea decide asupra statutului final al RST, actualul sistem al relaţiilor internaţionale nu poate legitima decât un singur set de mecanisme, iar acestea sunt de tip democratic. Oricare ar fi poziţiile adoptate de subiecţii implicaţi şi, respectiv, cursul evenimentelor, tot cetăţenii vor rămâne cei mai în măsură să decidă ce e mai bine pentru viitorul lor, iar perpetuarea şi intensificarea mecanismelor implementate de organizaţiile internaţionale alături de autorităţile moldoveneşti par să apropie momentul în care aceştia să-şi exercite dreptul în mod efectiv.

BIBLIOGRAFIE

  • Pop, Adrian (coord.), Pascariu, Gabriela, Angliţoiu, George, Purcăruş, Alexandru, România şi Republica Moldova – între Politica Europeană de Vecinătate şi perspectiva extinderii Uniunii Europene, Editura Institutul European din România, Bucureşti: 2006, pp. 87-124
  • Popescu, Nicu, The EU in Moldova – Setting conflicts in the neighbourhood, revista Occasional Paper, no. 60, October 2005, pp. 40-44
  • Dura, George, The EU and Moldova’s third sector: Partners in solving the Transnistria Conflict, in Microcon Policy Working Paper 14, June 2010
  • NATO, Strategic Concept For the Defence and Security of The Members of the North Atlantic Treaty Organisation, http://www.nato.int/lisbon2010/strategic-concept-2010-eng.pdf
  • OSCE Magazine, nr. 1, 2010, p. 13
  • OSCE Magazine, nr. 4, 2010, p. 10, p. 21
  • OSCE, Anual Report 2009, 2010, pp. 50-53
  • Institutul Social Democrat “Ovidiu Şincai”, Transnistria. Evoluţia unui conflict îngheţat şi perspective de soluţionare, Bucureşti, 2005, pp. 10-11
  • Statement by the Ambassador Valeriu ChiveriI at the OSCE Permanent Council meeting in response to the address delivered by the EU Special Representative for the Republic of Moldova, Mr. Kalman Mizsei, 23 September 2010, http://www.osce.org/files/documents/6/e/71445.pdf
  • Strategia Naţională de Apărare a României, 2010, http://www.presidency.ro/static/ordine/SNAp/SNAp.pdf
  • Vizita lui Diaconescu la Moscova – România sprijină formatul de negocieri 5+2 în cazul conflictului transnistrean, articol extras din dosarul de presă executat de Agerpress, 27 februarie 2009
  • Vizita lui Diaconescu la Moscova – O nouă etapă în relaţiile româno-ruse, articol extras din dosarul de presă executat de Agerpress, 28 februarie 2009
  • Lungu, Anna, Peaceful Conflict Transformation in Transnistria, Lucrare de disertaţie, Austria, December 2007, pp. 20-27
  • Nantoi, Oazu, Cazul Republicii Moldova. Ce ar putea face UE şi SUA?, studiu, 2005, http://www.scribd.com/doc/40012469/Cazul-Republicii-Moldova-UE-Si-SUA
  • Iurie Leancă: “Nu renunţăm la Transnistria”, interviu pentru ziarul “România Liberă”, 5 mai 2010, autor Sabina Fati, http://www.mfa.gov.md/interviuri-md/480719/
  • Iurie Leancă: „Moldovenii obţin o perspectivă foarte clară de a putea circula fără vize”, interviu pentru Radio Europa Liberă, http://www.mfa.gov.md/interviuri-md/480917/
  • Rezoluţia Parlamentului European din 21 octombrie, http://www.mfa.gov.md/evenimentele-saptaminii/2010-10/483083/
  • Conclusions on the Republic of Moldova, Council meeting, Luxembourg, 25 october 2010, http://www.mfa.gov.md/events-this-week/2010-10/483097/
  • Site-ul oficial al European Union Border Assistance Mission to Moldova and Ukraine, http://www.eubam.org/en/for_everyone/overview
  • Raport general privind activitatea Uniunii Europene, Luxemburg, Oficiul pentru publicaţii al Uniunii Europene, 2010, p. 59
  • Lege cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stînga Nistrului (Transnistria), nr. 173-XVI din 22.07.2005, www.dejure.md/library_upld/d182.doc
  • Site-ul oficial al misiunii Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa în R. Moldova, www.osce.org/moldova/

[1] Nantoi, Oazu, Cazul Republicii Moldova. Ce ar putea face UE şi SUA?, p. 2

[2] ib.

[3] Lege cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stînga Nistrului (Transnistria), nr. 173-XVI din 22.07.2005, www.dejure.md/library_upld/d182.doc

[4] Momentul adoptării Declaraţiei de Independenţă a statului independent şi suveran Republica Moldova

[5] Iurie Leancă: “Nu renunţăm la Transnistria”, interviu pentru ziarul “România Liberă”, 5 mai 2010, autor Sabina Fati şi Iurie Leancă: „Moldovenii obţin o perspectivă foarte clară de a putea circula fără vize”, interviu pentru Radio Europa Liberă

 

[6] Site-ul oficial al misiunii Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa în R. Moldova, www.osce.org/moldova/

[7] OSCEMagazine, nr. 4, 2010, p. 10

[8] Statement by the Ambassador Valeriu Chiveri at the OSCE Permanent Council meeting, 23 September 2010

[9]OSCE Magazine, nr. 1, 2010

[10] Institutul Social Democrat “Ovidiu Şincai”, Transnistria. Evoluţia unui conflict îngheţat şi perspective de soluţionare, 2005

 

[11] Lungu, Anna, Peaceful Conflict Transformation in Transnistria, 2007, p. 23

[12] Vizita lui Diaconescu la Moscova – O nouă etapă în relaţiile româno-ruse

[13] Pop, Adrian (coord.), Pascariu, Gabriela, Angliţoiu, George, Purcăruş, Alexandru, România şi Republica Moldova – între Politica Europeană de Vecinătate şi perspectiva extinderii Uniunii Europene

[14] Conclusions on the Republic of Moldova, Council meeting, Luxembourg, 25 october 2010, http://www.mfa.gov.md/events-this-week/2010-10/483097/

[15] Rezoluţia Parlamentului European din 21 octombrie

[16] Raport general privind activitatea Uniunii Europene, Luxemburg, Oficiul pentru publicaţii al Uniunii Europene, 2010, p. 59

[17]Site-ul oficial al European Union Border Assistance Mission to Moldova and Ukraine

[18] Popescu, Nicu, The EU in Moldova – Setting conflicts in the neighbourhood, p. 47

[19] Dura, George, The EU and Moldova’s third sector: Partners in solving the Transnistria Conflict, p. 13

[20] Strategic Concept For the Defence and Security of The Members of the North Atlantic Treaty Organisation

 

Leave a reply

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>