#Rezistam impotriva coruptiei si a minciunii

Pe 18 februarie 2017 scriam acest articol care n-a mai văzut lumina online-ului, dar pe care am decis să-l scot acum la suprafață. Sper ca citirea lui să vă facă și pe voi să retrăiți emoțiile de atunci.

Protestul baloanelor de săpun

Tocmai am  revenit de la cel mai frumos protest la care am participat vreodată, ”Lecția de educație civică”, anunțat de comunitatea online ”Corupția ucide” în a nouăsprezeceea zi de proteste consecutive. Deși scurt, întrucât cei mai mulți dintre participanții activi au fost nevoiți să plece pentru a-și urma rutina zilnică de făcut amiaza și dormit la prânz, energia și buna dispoziție de data aceasta au fost deosebite. Protestul copiilor, sau al baloanelor de săpun, cum  îmi place mie să-i zic, ne-a făcut tuturor ziua de sâmbătă mai frumoasă. Am văzut asta în ochii micilor protestatari, dar și a părinților lor, majoritatea tineri, membri ai primelor generații Cartoon Network, așa cum bine ne numea un actor din piesa Defectul Placebo, pe care am văzut-o recent. Unii ar putea să perceapă sintagma drept una peiorativă. Eu, însă, mă simt norocos pentru că divertismentul Occidentului, iar mai târziu cultura acestuia, mi-a fost mereu accesibilă, spre deosebire de generațiile de până la noi.

În fața guvernului român, am urmărit copii și părinți care jucau șotron, săreau coarda, aruncau la coș, alergau după baloane de săpun, sau mâncau bomboane și covrigi aduși de unii sau de alții. În ziua a nouăsprezecea, 500 de participanți au ales să-și petreacă, părinți și copii, o parte din ziua lor liberă alături de alții ca ei, pentru a se simți solidari, înțeleși și, totodată să transmită că vor să trăiască, alături de copiii lor, într-un stat de drept. Este un mesaj general desprins din mai multe mesaje mai scurte, regăsite pe pancartele micilor și marilor participanți la manifestație: Cetățean mic la stat, dar mare la sfat; Not just another brick in the wall; Corruption is not in our DNA; România este țara noastră; România, te iubesc; Bine: adevăr, iubire, ajutor – Rău: minciuna, furtul, ura; Cu viitorul meu nu e de joacă; Sunt fruntaș la școală pentru că învăț, nu fur, nu mint, nu înșel – voi ar trebui să fiți exemplul nostru; România e țara-n care vreau să trăiesc. Din fericire, mesajele noastre le-au calmat avântul guvernanților, care ne-au tot amenințat, direct sau voalat, că vom fi amendați dacă venim la manifestații alături de copii.

19 zile de festival în frig

Dar n-a fost la fel de simplu și ușor de fiecare dată pe parcursul celor 19 zile. Începând cu noaptea de 31 ianuarie spre 1 februarie, când a fost adoptată pe ascuns ordonanța de urgență nr. 13, iar 37.000 de oameni au ieșit la miez de noapte în stradă și continuând cu zilele acestea, când Piața Victoriei găzduiește seară de seară câte circa o mie de români, protestatarii au îndurat frigul și întunericul pentru a se asigura că nu vor mai avea parte de minciunile și aroganța guvernanților. Indiferent de culoare lor politică. Am mărșăluit pe jos kilometri întregi din cartiere, scandând și purtând pancarte, ceea ce nu e un lucru chiar plăcut, având în vedere că nici Bucureștiul nu oscilează la capitolul deszăpezirii și trotuarelor libere de mașini. Ne-am înghesuit la metrou, încât de câteva ori trenurile n-au mai putut opri la stația Piața Victoriei. Ne-am anulat planurile și intențiile obișnuite pentru serile prețioase ale unor oameni care-și petrec zilele la muncă, plătind impozite bune de furat de autorități. Iar unii dintre noi și-au sacrificat chiar și sănătatea sau bunele relații cu membrii familiilor care dezaprobă protestele de la guvern.

Cu toate acestea, la fel ca înainte de 1989, umorul ne-a ținut la suprafață. Și în ce stil! Mesajele Pieței au făcut ocolul lumii, la fel cum au făcut-o imaginile cu 300.000 de lumini aprinse, sau cu 50.000 de români formând un tricolor imens: În loc să muncesc, stau să vă păzesc; Dacă noi rezistăm în frigul de afară, veți rezista și voi la răcoare; Noaptea ca hoții; DNA, să vină să vă ia; Tecuci este aici, ne-a sărit muștarul; Jos Erdogan de Teleorman; În democrație, hoții stau la pușcărie; Mai am un singur dor, politicianul-scriitor; Da, mamă, m-am îmbrăcat gros când am venit la protest; Țara n-a votat hoția, voi nu sunteți România și multe altele.

În ceea ce mă privește, sunt un caz fericit, fiind înconjurat de oameni care fie au participat la proteste, fie le-au susținut și ne-au încurajat pe noi să mergem. Deși poate par insignifiante, lucrurile acestea contează foarte mult într-un oraș în care fiecare e preocupat, de obicei, de propria sa rutină, de propriile sale crize existențiale sau de timp, neexistând prea multe prilejuri pentru a comunica, sau cel puțin de a împărtăși impresii privind niște subiecte de interes comun. Ei bine, aceste 19 zile ne-au dat un asemenea prilej, precum rareori se întâmplă. Participarea la aceste manifestații mi-a picat la țanc, după un 2016 cu victorii ale ”celorlalți”, dar și după mai multe luni în care m-am implicat civic deosebit de mult la nivelul cartierului, interacționând cu oameni pe care n-aș fi avut cum să-i cunosc în alte condiții. Tocmai de aceea, astăzi, privind în urmă, pot fi mândru, la fel cum sunt și mulți alții ca mine, că aroganța și corupția efemerilor lideri politici ne-a unit.

Atmosfera de festival din Piața Victoriei, cu scandările ei creative, cu muzica, dansul și elementele sale teatrale, a fost unul dintre cele mai importante lucruri care ne-au ținut acolo, dar și motivul pentru care am sfidat frigul, lipsa timpului și a energiei după o zi obișnuită de muncă. Totodată, cei care afirmă, an de an, că românul preferă să meargă la un grătar în loc să se implice de dragul interesului public, au primit un contra-argument pe care-l vor ține mult timp minte. Și nu mă refer doar la numărul protestatarilor anti-guvernare, ci și a celor pro-guvernare. Deși cei din urmă au fost de 100 de ori mai puțini, au fost preponderent pensionari și au reprodus mesajele trustului media de la putere, manifestația lor tot civică a fost. Și ei tot în frig au stat. Și ei tot și-au sacrificat confortul și s-au certat cu unele dintre rude.

Chișinău și București, două inimi românești. Dar nu gemene

Participând la manifestații, monitorizând știrile și, mai ales, urmărind reacțiile stângace și nesigure ale puterii, după doar câteva zile de proteste, n-am putut să nu mă gândesc la evoluțiile din stânga Prutului. Comparând cazurile, am observat două trăsături fundamental diferite. În primul rând, democrația din România funcționează, iar abuzurile precum a fost acesta sunt excepții. Nu invers. Instituții de la care avem, în mod obișnuit așteptări, precum sunt Președinția, Direcția Națională Anticorupție, Consiliul Superior al Magistraturii, sau Avocatul Poporului au adoptat poziții congruente cu cele ale protestatarilor, experților independenți și ale ONG-urilor. Această solidarizare extraordinară a demonstrat că cercul puterii nu este închis, iar România are instituții democratice suficient de puternice pentru a-și apăra stabilitatea în fața oricăror abuzuri. Dovadă stă faptul că, după doar 4 zile și 4 nopți, guvernul a anunțat că va renunța la ordonanță, în urma revoltei cetățenilor și a presiunii partenerilor externi, care au avut intervenții foarte ferme, criticând guvernul și salutând manifestanții. În RM, pe de altă parte, protestele durează de câțiva ani, iar regimul pare că o duce mai bine ca niciodată, cu tridentul formal Dodon-Candu-Filip și cu același sforar optimist, Plahotniuc, tronând arogant asupra instituțiilor sufocate.

În România, protestele n-au avut nici la început, nici la apogeu, nici la finalul lor zilele acestea, vreun individ, vreun grup, vreo organizație, sau vreun partid, care să-și asume organizarea. Mai mult, de fiecare dată când presa încerca să provoace pe cineva, mai mult sau mai puțin cunoscut, să-și asume ceva mai mult decât ceilalți, nu îi reușea. Toți s-au abținut, deși putem intui că tentațiile au fost mari. Nici măcar opoziția nu s-a amestecat în manifestațiile de stradă, limitându-se la demersuri parlamentare specifice. Din nou, spre deosebire de RM, unde, de la 7 aprilie 2009 încoace, toate manifestațiile importante au avut organizatori declarați, îndepărtând apriori categorii importante de cetățeni.

Cu ce ne-am ales?

Ne-am ales nu doar cu abrogarea unei ordonanțe abuzive, care ar fi deschis Cutia Pandorei și a hoțiilor, ci și cu o lecție foarte importantă însușită: democrația este o valoare pentru care trebuie să luptăm încontinuu. Hashtag-ul #neamunit a început să aibă, de acum și mai mult sens. Deși, pe unii dintre noi acest hashtag ne lasă mai degrabă nostalgici. Ne-am mai ales cu ceva. Acum, după ce ordonanța din ”marțea neagră” a fost abrogată, iar premierul a recunoscut la Bruxelles că aceasta a fost o greșeală pe care n-o va mai repeta, manifestațiile se vor rări, făcându-ne pe noi toți să fim mai vigilenți decât până acum.

Milioanele de români din țară și din afara acesteia vor continua să vegheze pentru ca premisele apariției unor asemenea monstruozități să fie înlăturate, astfel încât, nici un guvern, niciodată, să nu mai încerce să dea ordonanțe care să legalizeze hoția din banii publici. De aceea, ne vom cere în continuare dreptul la transparență și competență în administrație; depolitizarea și profesionalizarea funcțiilor publice; eliminarea avizului obligatoriu parlamentar pentru cercetarea penală a guvernanților, care rămân  membri ai Parlamentului; oameni integri și fără antecedente în demnitățile și funcțiile publice. Pentru că #rezistăm și pentru că, dacă nu mai suntem în Piață, nu înseamnă că nu-i mai vedem pe gestionarii propriilor noastre impozite.

Leave a reply

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>