Alecsandri, dedicaţie specială pentru Puşkin: „Tu n-ai fost cal arab, ci porc!”

Monumentul lui Puşkin din grădina publică Ştefan cel Mare mi-a stat în cale multă vreme. Mereu am considerat că acest parc, aşa cum este el naţional, e firesc să găzduiască monumente ale personalităţilor culturale naţionale, adică româneşti. Şi chiar dacă ar fi găzduite alte monumente decât cele ale românilor, cel puţin m-aş fi aşteptat ca acestora să li se rezerve cele mai importante locuri. Dar nu – chiar lângă fântâna centrală, în mijlocul unei mici grădini cu flori, stă cocoţat bustul inscripţionat ruseşte al poetului rus, unic, irepetabil şi în mod obligatoriu admirat de toţi trecătorii (mă refeream la bust, nu la cel reprezentat). M-aş fi aşteptat mai curând, dacă tot suntem un stat cu popor majoritar latin, european, cu vechi legături în Europa de vest, să avem şi noi un Vergiliu, un Homer, un Shakespeare, un Racine, un Byron şi mulţi alţii, ridicaţi pe socluri în parcul nostru central. Dar nu – Puşkin e special pentru că e rus, e apropiat de noi, ne-a vizitat ţara şi „ne-a cântat meleagurile”. Acest fel de replici auzeam când mă exprimam împotriva situării monumentului chiar în acel loc.

Ei bine, dacă tot veni vorba de Puşkin şi Basarabia, vă voi prezenta câteva citate din marele „prieten al românilor moldoveni”, cel care „ne-a onorat pământul prin faptul că l-a călcat în picioare”. Menţionez că am utilizat ca sursă cartea istoriului Ion Iachim – Istoria expansionistă a Rusiei, editura Opera Magna.
Sunt bine-cunoscute aventurile şi viaţa uşoară cărora se dedase rusul în compania unei tabere de ţigani nomazi de care a dat acesta în zona satului Dolna, unde, apropo, i se oferise conacul boierului moldovean Ralli, la 1821. Anume această perioadă l-a determinat să scrie poemul Ţiganii prin intermediul căruia s-a avut grijă ca în toată uniunea să se propage mesajul greşit conform căruia moldovenii sunt de fapt nişte ţigani nomazi. Cine să fie de vină, altul decât însuşi poetul, că firea sa nu i-a permis să vadă altceva în Basarabia decât ţigani cu modul lor de viaţă specific?

Aşadar, Puşkin scria într-o epistolă către Baratânski:

Sia pusnnaia strana

Sveaşcena dlea duşi poăta:

Ona Derjavinâm vospeta

I slavoi russkoiu polna.

Adică, această ţară pustie e sfântă pentru sufletul de poet pentru că a fost cântată de Derjavin şi-i aureolată de slava rusească.

După cum se poate observa, nu specificul culturii locale l-a fascinat pe Puşkin, ci tot amprenta pe care şi-a imaginat el că a lăsat-o imperiul ţarist asupra noastră.

Şovinismul velicorus al poetului s-a manifestat deplin şi prin următoarele versuri:

Sredi neistovâh ţâganoc

Ia cac Orfei sredi vachanoc,

V crugu cochetoc moldovanoc

Pojalui bog mejdu bolvanoc.

Zato mej grustnâh moldovan –

Ne dani v ovraghe livinom,

Vernee lev mej obezian –

Ia cac arabschii „Arzaman”

V smirennom tabune oslinom.

Pe scurt, Puşkin se vede pe sine, între moldovencele cochete, aidoma unui zeu printre imbecile, iar printre moldovenii trişti el e aidoma unui leu printre maimuţe, ori aidoma unui armăsar arab într-o herghelie smerită de măgari. „O krasa moldavskih dur”, se exprima într-o altă operă rusul. Nimic nou…

Peste un anumit timp, versurile de mai sus au ajuns şi la regele poeziei româneşti, Vasile Alecsandri, care i-a răspuns pe măsură, după cum urmează:

Fiind mai negru ca ţiganii,

Ce-ai tot cerşit la noi cu anii?

Tu, cel primit cu dor de sus,

Nici bogdaproste nu ne-ai spus.

Cu dar de pâine şi de sare,

Cu vin din valea noastră mare

Te-am ospătat, dar tu în zori,

Râzând, te-ai scârnăvit în flori.

Apoi prin codri de milenii

Ai tot umblat, râzând alene,

Ei, vezi, atunci pun mâna-n foc:

Tu n-ai fost cal arab, ci porc!

Consider că orice comentariu este de prisos…