Buliga intră pe geam cu avionul!

Era seară şi râsetele copilaşilor se auzeau de afară. Au devenit, volens nolens, un fundal firesc atunci când nu se aud zgomote de reparaţii sau muzică de prin alte apartamente. Am mai observat că pe măsură ce copacii prind la culoare, prind şi ei la număr. Şi sunt mulţi şi plini de bunăvoie de la o vreme, cam aşa cum îmi amintesc şi eu că eram noi acum 15-20 de ani. Şi vorbesc o română foarte frumoasă, chiar dacă multe dintre expresii sunt sorbite din gura roboţeilor, monştrilor sau extratereştrilor de pe la minimax sau cartoon network. Asta chiar nu contează.

Vedeam şi auzeam toate acestea urmărind foşnetul frunzelor de sub geam, care vibrau toate odată şi oarecum singure. M-a întrerupt din pauza de amintiri şi întrebări care nu conteneau să apară zgomotul soneriei. Era un tânăr care făcea door-to-door pentru Buliga şi care, părea suficient de binevoitor şi decent pentru a-i adresa întrebarea mea preferată în asemenea cazuri.

– Şi zici s-o votez pe Buliga, să-nţeleg?

– Nu vă zic s-o votaţi, dar vă rog să citiţi materialul pe care vi-l dau şi să luaţi o decizie pentru mai încolo.

– Bine, aşa voi face, mulţumesc. Să ai succes!

Ştiu ce înseamnă să mergi de la uşă la uşă, fie în scopuri politice, fie în unele ştiinţifice, fie în unele financiare (calitatea de student la Sociologie a presupus şi chestionarea bucureştenilor de pe la casele lor, pentru „supravieţuire”). Din acest motiv, am simţit un soi de solidaritate faţă de acel tânăr, simţindu-mă obligat să-l susţin, indiferent de coloratura politică. Bine că nu era comunist, mi-am zis.

M-am reîntors la îndeletnicirea mea anterioară. Frunzele arătau la fel, copiii erau tot acolo, doar că de data asta nu mai vorbeau despre pistoale şi războaie.

– Da’ eu ştiu ce scrie aici: Peee-Deee-Me…

– Ei şi ce dacă e PeDeMe? Mai bine era PeLe. Mama mea votează PeLe!

– Ian lăsaţi voi asta! Dă mai bine să facem avioane din hârtiile estea!

– Da, drept zice! Hai să facem avioane şi să le aruncăm pe la oameni prin casă. Şi va zice pe urmă lumea că Buliga intră pe geam cu avionul! spuse cel mai mare dintre ei.

Nu ştiu ce a urmat, pentru că aceeaşi copii care m-au făcut să uit pe câteva clipe de campanie, m-au făcut să-mi reamintesc de ea.

M-am întrebat atunci ce o fi în mintea lor şi a altor copii ca ei, chiar dacă ştiam că-n ochii lor, politicienii nu-s decât nişte personaje din desene animate – colorate, ambalate frumos şi care scot vorbe trăsnite.
Dar dacă este aşa, oare ar trebui să ne îngrijoreze că personajele din desene animate devin la un moment dat idoli?