Category Identitate națională

La fel ca (ne)președintele Dodon, ajuns prin înșelăciune în masă la putere, trupa de pop-hop Lume, tutelată de mancurt, pot obține succese doar prin înșelăciune. Unul și-a înșelat electoratul, mințindu-i despre sirieni, iar ceilalți și-au înșelat publicul, mințindu-i cu titulatura de artiști. Dacă electoratul încă nu s-a dumirit de tot privind amenințarea falsă a (ne)președintelui, societatea R.Moldova le-a transmis (non)artiștilor în nenumărate rânduri că ceea ce fac ei este o bătaie de joc. Aceștia nu prea sunt invitați pe la concerte, nu prea apar prin topuri și nu sunt luați în serios de breaslă. Ceea ce arată că, în stânga Prutului, încă nu este totul pierdut.

În ceea ce mă privește, problema mea cu ei este că, la fel ca dodonul, ei se p...

Recent, o fostă parlamentară care va rămâne în istorie, alături de foștii săi colegi din PL, drept cea care a contribuit la recunoașterea limbii române drept limbă oficială în estul Moldovei istorice, a afirmat într-un interviu că Unirea nu mai este un subiect clandestin.

Trebuie să fim de acord cu dânsa, la fel cum trebuie să fim de acord cu faptul că, în afară de cei 8 ani de tristă amintire ai guvernării comunistoide, Unirea nici n-a fost un subiect clandestin.

Din contra, acest subiect era mereu adus în atenția publicului cu varii ocazii, unele potrivite, altele mai puțin. De exemplu, orice politician care se declara antirus, sau măcar proeuropean, era neapărat și unionist, fie și măcar declarativ, sau cel puțin etichetat ca atare de vreunul dintre „degetele de pe mâna Moscovei” de la acea vreme. Întotdeauna, de la Independență încoace, au existat grupuri care și-au asumat rolul de legitimi și, mai ales, unici promotori ai Unirii. De fiecare dată, proclamațiile erau încărcate de patos și mesianism, la fel cum, de fiecare dată liderii mai mari și mai mici ai acestor grupuri se acuzau reciproc de rele intenții, respectiv de dependență de aceeași Moscovă.

În urma publicării celor 2 articole recente în care abordam subiectul protestelor anticorupție și unioniste, m-am pomenit cu un șir de reacții mai mult sau mai puțin pertinente. Prin urmare, se cade să salut deschiderea unora de a vedea dincolo de tricoloare, chiar dacă fără a-mi da neapărat dreptate. Dar în același timp, trebuie să vin cu un șir de precizări adresate celor care s-au grăbit să mă acuze de lucruri neadevărate și neargumentate, majoritatea dintre ele atentând la valorile mele și la ideile în care cred.

Așadar, să le luăm pe rând. Îmi doresc reUnirea Republicii Moldova cu România, precum mi-aș fi dorit reUnirea cu orice comunitate istorică vecină actualului stat român, în care majoritatea locuitorilor să se autodeclare români și să-și dorească același lucru, la fel ca înainte de ocupația sovietică. Țin la dovedirea acestor realități prin metode transparente, moderne, bazate pe date empirice, nu pe speculații, speranțe și denaturări. Chiar dacă pentru mulți dintre noi, aceste manifestări se compun într-un tip de gândire de tip ”wishful thinking” (gândire bazată pe aspirații, să-i zicem) și denotă mai degrabă bună-intenție, decât rea-intenție.

La ora la care scriu acest articol, marșul de comemorare a 203 ani de la anexarea Basarabiei (Estul Moldovei) de către Imperiul Țarist încă nu a început. Văd surse care titrează că cei care se deplasează din raioane spre Chișinău sunt opriți de poliție. ”Miliție” îi zic unele ziare, citând ”surse”, dar fără a pune la dispoziția cititorilor dovezi media, atât de accesibile astăzi oricui vrea să le obțină. Asta dacă ele, bineînțeles, există. Sursele citate provin din sânul organizatorilor acțiunii de comemorare, care, iată, s-a transformat în tot felul de alte chestii, inclusiv în protest împotriva guvernării și într-un marș care va avea loc în Piața Marii Adunări Naționale (!). O fi miting, de fapt, nu știu.

Acest protest ar trebui, dacă totul decurge conform planului unora dintre organizatori, să se asimileze în opinia publicului cu celelalte proteste organizate de ceilalți cetățeni revoltați, adică de la Platforma Demnitate și Adevăr. Diferența este că la acțiunea de astăzi se va cere Unirea necondiționată, iar la celelalte se va cere, precum s-a mai cerut, eradicarea corupției. Prin urmare, publicul larg ar trebui ca, după câteva acțiuni masive organizate și de unii și de ceilalți, să-i asimileze pe cei care vor să modifice granițele a 2 state cu cei care cer reformarea internă a unui singur stat. Diferența dintre cele 2 deziderate este, după cum bine se vede, ca de la cer la pământ. Este o diferență care se înscrie exact în dezbaterea mai largă a celor 2 scenarii de evoluție pentru Republica Moldova: 1. Reformarea, europenizarea, aderarea la UE, apoi Unirea cu România; sau 2. Unirea cu România, după care fie ce o fi, căci oricum ”suntem singuri pe pământ, nu ne interesează ce cred alte state europene și oricum n-avem nevoie de nimeni”.

Suntem obișnuiți, de când ne știm, să depindem de alte popoare și state, cam sub toate aspectele. Recent, am mai primit o palmă peste obrazul întors de atâtea ori, prin care stângiștii au făcut primul pas spre formalizarea unui nou act de separatism, accentuându-ne dependența. Chiar dacă ne-am fi așteptat ca tendințele separatiste să se amplifice în nord, respectiv în regiunile cu minorități rusești și ucrainene, situația geopolitică i-a determinat pe cei de la Kremlin să apese butonul roșu pe care scrie Sud, în loc de Nord. Or, prioritatea esticilor este, în aceste momente, pregătirea terenului pentru mărșăluirea către regiunea Odesa, ocuparea căreia ar fi mult mai accesibilă decât ocuparea regiunilor Cernăuți și Vinița, de exemplu.

Flirtul Moscovei cu Taraclia, pe care o iau mai mereu la pachet cu Găgăuzia, are origini mai vechi, bazându-se în mare parte pe anexarea de la 1812 și rusificarea care a urmat. Periodic, însă, solii moscoviți au tot zgândărit sentimentele localnicilor dezinformați și ale conducerii proeuropene de la Chișinău. De exemplu, în 2014, ambasadorul rus Muhametșin a declarat că Găgăuzia și Taraclia merită mai multă atenție, în aceste două regiuni existând ”modele pozitive, demne de urmat”. La ce fel de atenție și modele s-a referit oficialul cred că este evident, afirmația fiind urmată imediat de oda președintelui raionului Taraclia, care a amintit de populația preponderent rusofonă din regiune. Rusofonă, dar nu și rusă, ar trebui să adăugăm noi, ceea ce ar trebui să conteze într-un stat ”cu statalitate”.

Astăzi se împlinesc 97 de ani de la reunirea estului Moldovei (Republica Democratică Moldovenească, conform statutului vremii) cu România (Regatul României), „de-a pururi și totdeauna” (conform Actului Unirii votat de Sfatul Țării la 27 martie 1918). Pentru foarte mulți dintre noi, inclusiv pentru mine, evenimentul consfințit prin acest act a reprezentat mereu un reper și un ideal.

Noi toți ne dorim revenirea la acel status-quo de la 1918 din câteva motive rezonabile, evidente și chiar banale. De exemplu, ne dorim re-Unirea pentru ca să nu mai existe hotar pe Prut (am termina cu prezentarea pașapoartelor, controalele, timpul pierdut, taxele vamale); pentru ca să avem aceleași instituții care să funcționeze pe același teritoriu (să nu mai votăm de câteva ori în plus, să nu mai pierdem vremea cu campaniile electorale, să nu mai stabilim agende publice discordante, să nu mai irosim resurse cu organizarea administrativă și cu funcționărimea), pentru ca să avem manifestări comune ale culturii noastre comune (să nu mai sărbătorim două zile naționale, să nu mai avem trasee cultural-turistice diferite, să nu ne mai facem de râs chinuindu-ne să legitimăm existența unei națiuni moldovenești, căutând mituri, legende și simboluri culturale „naționale” moldovenești, să nu ne mai invităm unii pe alții, românii de pe ambele maluri, pe la evenimente, în calitate de „invitați internaționali”).

Și ar mai fi multe alte aspecte, de ordin spiritual și practic,

Avem noi, ca cetățeni, un talent de a ne crea singuri probleme false, ignorând problemele cu adevărat importante. Iar odată cu problemele, îi ignorăm și pe oameni, doar pentru că îi preferăm pe alții, care se poartă mai frumos cu noi, care ne zâmbesc mai mult, sau care ne primesc mai bine. Este și cazul concetățenilor noștri găgăuzi, care sunt, în mod inexplicabil, ignorați de mai toată lumea. Sigur, am putea găsi mai multe explicații pentru acest fapt.

Prima este legată de lipsa dorinței politicienilor de a-și părăsi zona de confort, asumându-și provocarea de a crea punți de comunicare cu regiunea. A doua ar fi că locuitorii regiunii au devenit de-a lungul anilor din ce mai rupți de realitățile restului statului moldovenesc, implicit de restul concetățenilor lor. O altă explicație ține de sentimentul de frică, atât de blamați de noi toți, dar atât de comun populațiilor neintegrate din statul nostru, mai ales găgăuzilor.

În mod ironic, autonomia mult-râvnită și oferită imediat după independență, nu le-a folosit prea mult, efectele acesteia fiind perverse și generând o izolare periculoasă. Chiar dacă, din punctul lor de vedere, autonomia avea foarte mult sens în acele vremuri tulburi de după destrămarea URSS, ideea s-a dovedit a fi păguboasă pentru toată lumea. Dincolo de satisfacția de a fi singurii găgăuzi

La fel ca în fiecare an, fac tot ce-mi stă în putinţă ca de 27 august să mă aflu la Chişinău. Motivele sunt mai multe, dar mă voi referi în primul rând la cele legate de marcarea Independenţei RM faţă de URSS, petrecută pentru prima dată acum 23 de ani. În primul rând, îmi place să-i văd pe conaţionalii mei voioşi. Peste tot, de la pieţe, până la parcuri şi troleibuze, toată lumea pare mai voioasă. Iar eu cred că noi avem nevoie de voie bună. Atât statisticile, cât şi simţul comun ne comunică acelaşi lucru: moldovenii sunt nişte oameni posomorâţi în cea mai mare parte a timpului, frunţile şi expresiile feţelor noastre fiind brăzdate de griji, cute şi îndoieli. Sărbătorile sunt, prin urmare, un bun şi legitim prilej de a ne mai bucura de cel puţin (unii ar spune de cel mult) faptul că trăim.

Acesta ar trebui să fie rolul sărbătorilor, în primul rând, dincolo de meschinăriile consumerismului modern, de stimulenţii artificiali ai zâmbetelor de la TV, sau, mai ales, de încercările forţate ale unor autorităţi de a-şi îndreptăţi nişte funcţii în stat.

Scandalul în jurul cetățencei Irina Tarasiuc a regenerat o dezbatere pe alocuri neplăcută, dar necesară, privind modul în care România recunoaște (în lege încă se mai folosește termenul imprecis „redobândire”) cetățenia foștilor săi cetățeni, care și-au pierdut-o în urma ocupației sovietice din 28 iunie 1940.

Cele două afirmații ale respectivei, prin care individa a ridiculizat un act simbolic, esențial pentru identitatea câtorva zeci de milioane de români, iar pe de alta a batjocorit aceeași identitate românească a noilor ei concetățeni, reprezintă două dintre ideile-cheie regăsite în mentalitatea unor sute de mii de cetățeni moldoveni. Acești moldoveni pot fi de etnie rusă, ucraineană, tătară, găgăuză, română, sau pur și simplu oameni „fără etnie”, conform propriilor lor credințe.

Oricât le-ar plăcea unor corifei și zburători să vorbească despre un popor român integru din stânga Prutului, despre o speranță a resuscitării gloriei daco-romane de altădată, sau

Odată cu debarcarea comuniștilor de la guvernare în 2009, dar mai ales după validarea alegerilor parlamentare din 2010, relațiile dintre românii de pe cele două maluri ale Prutului au început să revină la normal.

Și nici măcar n-a fost nevoie de eforturi, ci doar de abolirea măsurilor de izolare a populației republicii luate de comuniști în perioada 2001-2009. Asta, bineînțeles, în timp ce mai-marii partidului unic se plimbau prin țările europene, unii dintre ei având chiar și pașapoarte românești. Am ajuns, astfel, ca în 2014 să ne simțim mai apropiați ca niciodată unii de alții. Totuși, pentru foarte mulți dintre noi, în special pentru cei care traversează săptămânal sau lunar frontiera, apropierea rămâne insuficientă.

Este, cel mai probabil, o chestiune de repere. De exemplu, reperul meu de apropiere nu poate fi altul decât România interbelică. Aceasta a fost singura perioadă din istoria noastră, care a consemnat existența și funcționarea națiunii române într-un corp unitar,

Scriam săptămâna trecută că ziua de duminică, 25 mai, urma să fie una decisivă din mai multe puncte de vedere. Îi îndemnam atunci pe moldoveni să ia în serios cele 3 evenimente care urmau să aibă loc duminică, respectiv alegerile din Ucraina, europarlamentarele și ultima zi din recensământ (când recenzorii urmau să meargă repetat pe la cei pe care nu-i găsiseră inițial). Din fericire, toate evenimentele au beneficiat de o participare înaltă din partea cetățenilor moldoveni. Alegerile din Ucraina au fost validate, s-a votat masiv la cele 8 secții deschise pentru cetățenii români din RM, iar recenzorii au prins acasă mare parte dintre respondenții lipsă în faza inițială a recensământului.

Aceste lucruri erau cele mai importante, așadar. Anume participarea, simțul civic al moldovenilor era ceea ce ne interesa. Pe lângă participare, însă, ne interesau și

Iată că după un lung şir de dezbateri publice privind recensământul populaţiei şi locuinţelor din Republica Moldova, guvernul a aprobat zilele trecute chestionarul, logoul şi sloganul acestuia.

Este greu să apreciem dacă termenul de 25 de zile este unul rezonabil pentru informarea cetăţenilor privind procedurile tehnice, drepturile şi obligaţiile acestora. Dar, având în vedere că anumiţi itemi din chestionar au fost subiectul unor polemici care i-au lămurit pe unii şi i-au debusolat pe ceilalţi, n-aş crede că o durată mai extinsă a campaniei ar fi schimbat mare lucru. Prea suntem noi marcaţi de stereotipuri, prejudecăţi şi minciuni despre propria noastră identitate.

Spun asta cu regret, pentru că într-o altă societate, cu un alt fundament educaţional, emoţional şi istoric, lucrurile ar fi decurs altfel. În cazul nostru, însă, totul este confuz şi incertitudinea „pluteşte în aer”. Nouă ne pare firesc, pentru că aşa suntem noi obişnuiţi. Dar ceea ce se întâmplă nu este

În noiembrie 2013 organizam la Chişinău concertul Direcţiei 5, care a cântat alături de Gândul Mâţei pentru publicul din Chişinău, cu ocazia Zilei Românilor de Pretutindeni, un eveniment al Departamentului Politici pentru Relaţia cu Românii de Pretutindeni.

Am văzut atunci o emanaţie a sentimentelor naţionale a celor din sală precum rareori mi-a fost dat să văd. Am avut cu toţii parte de tricoloruri, scandări şi aplauze nu doar pentru prestaţia artiştilor, ci şi pentru ideea în sine, de a fi prezenţi pe aceeaşi scenă, în acelaşi spirit, oameni din mai multe colţuri ale spaţiului românesc, cântând pentru românii din

Scriam săptămâna trecută că odată cu izbucnirea violenţelor de pe Euromaidanul kievean, statutul R. Moldova a redevenit un subiect de primă mână pe agenda publică din România. N-am mai beneficiat de atâta atenţie de când un realizator de la B1 TV i-a insultat pe toţi românii din stânga Prutului grămadă, iar unii dintre cei vizaţi au reacţionat, beneficiind la rândul lor de mediatizare.

Ei bine, am avut ocazia să particip recent, la o conferinţă publică privind integrarea europeană a Republicii Moldova, din perspectiva rezultatelor Summitului de la Vilnius, unde mi s-au reconfirmat cele afirmate. Evenimentul a fost găzduit de