Formele fără fond – o plagă a societății românești de ieri și de azi

În condițiile în care spațiul românesc a constituit dintotdeauna obiectul disputelor dintre marile puteri europene, fiind mărginit atât de granițe fizice cât și de hotarele mai puțin vizibile ale culturii, națiunea română s-a văzut pusă mereu în situația de a fi asimilată de către vecini. Fiind conștient că de modul în care ne vom raporta la aceste presiuni va depinde însăși soarta noastră ca popor, dar și ca stat național unitar, am hotărât să prezint unele dintre teoriile și abordările sociologilor români referitoare la acest subiect.

Cel mai important autor care a analizat situația creată în România secolului al XIX-lea și al XX-lea, din punct de vedere al influenței străine, a fost Titu Maiorescu. Acesta a elaborat teoria formelor fără fond, care s-a dorit a fi o explicație a stării nefaste a societății românești din acea perioadă. Criticul milita pentru introducerea reformelor europene pe un fond care să-și găsească un corespondent în viața reală. Problema consta în faptul că tinerii care reveneau în țară după lungi și entuziasmante plimbări prin țările europene, îndeosebi prin Franța, dat fiind și legătura strânsă dintre aceasta și România, deprindeau anumite obiceiuri deloc benefice implementării valorilor europene reale în societatea românească. Acest fapt îi determina pe oamenii de rând să aibă o atitudine ostilă față de noii-veniți, numindu-i zeflemitor ”filfizoni”, ”bonjuri”, ”famazoni” sau ”dueliști”. Acești indivizi, deveniți peste noapte ”europeni”, îți prezentau constituția statului dacă aveai îndoieli în ceea ce privește libertatea reală, făcând dovadă de superficialitate și lipsă de judecată obiectivă, or această bucată de hârtie nu era altceva decât o constituție europeană, mai exact belgiană, suprapusă peste realitățile românești, specifice statului român. Nu conta însă, atât timp cât ”filfizonii” se complăceau în poziția lor de reprezentanți orientali ai unei ”civilizațiuni” adevărate. Un exemplu în acest sens, chiar dacă de la un alt nivel, este Ion Brătianu, care a expediat lui Napoleon III al Franței o scrisoare în care își manifesta intenția de a dărui România ”surorii sale mai mari întru latinitate” cu tot ce ține de resursele sale. Totuși, declarația dată este într-un fel îndreptățită, având în vedere calitatea sa de diplomat, iar de aici și discursul corespunzător, dar și că francezii au fost cei care au susținut reformarea și modernizarea statului român de la 1848 încoace, cu toate că au ”sugerat” unui popor străin liderii pe care ar trebui să-i aleagă. Aceste elemente însă, acești ”turiști reveniți din vacanță”, chiar au credeau în ceea ce propagau și anume că românii ne-plimbați pe afară merită să fie desconsiderați. Să nu uităm că în România singura clasă socială adevărată o constituiau țăranii, astfel încât tinerii liberali se simțeau îndreptățiți să aibă o atitudine mai rezervată față de aceaștia categorie care, într-adevăr nu erau în ”rând cu lumea civilizată”. Pe linia acestui demers se încadrează și explicația lui Maiorescu, de altfel regăsită și în cartea istoricului Dan Ion Predoiu – Eminescu – istoric prețuit de Nicolae Iorga. 1000 de ani de interzicere a denumirilor de dac și Dacia, că vanitatea și dorința reprezentanților școlii ardelenești de a fi asociați cu cei din urmă latini ai orientului au favorizat atitudinea ”ospitalieră” a unora în ceea ce privește valorile europene cu sau fără fond. Marele scriitor și dramaturg I. L. Caragiale a surprins perfect caracterul superficial și primitiv de a judeca al ”românilor europenizați” mult prea ușor. În acest context, C. Rădulescu-Motru a formulat teoria politicianismului care se referea la cei care promovează interesele conducătorilor, în același timp intermediind relația dintre cetățenii de rând (clientela civilă) și stat, instituind o nouă formă de parazitism. Tot la Motru regăsim un concept reprezentativ în contextul teoriei formelor fără fond – pseudocultura. Prin aceasta se arată cât de ușor se poate suprapune, fenomen diferit de cel de asimilare, peste o cultură valoroasă, însă aflată într-o criză accentuată, o alta mai puternică sau pur și simplu mai ”în vogă” la acel moment. Cauzele acesteia trimit la teoria păturii superpuse, enunțată de Mihai Eminescu și care explică neajunsurile din societate prin acțiunile clasei politice alcătuite din indivizi incompetenți și parazitari.

Revenind la Maiorescu, trebuie menționat și faptul că acesta enunță pentru prima dată teoria imitației prin care argumenta că pe fondul unei educații slabe, dar și a unei pregătiri intelectuale inadecvate cerințelor vremii, ideile revoluției pașoptiste care deveniseră între timp foarte prestigioase, ba chiar ”la modă” au reușit să se impună în fața poporului român, mioritic prin definiție. Or aceste idei nu au dat naștere unor forme fără fond peste tot unde au avut influență. Acest lucru s-a întâmplat datorită faptului că popoarele respective le-au adaptat cerințelor și necesităților proprii. Revenind la exemplul de mai sus, aceștia ar fi prezentat în cazul unor îndoieli enunțate referitor la funcționarea libertăților declarate, în locul hârtiei pe care era trecută o constituție imitată, argumente clare, susținute prin exemple concrete.

Maiorescu nu este nici pe departe potrivnicul progresului după cum a fost acuzat de mai mulți autori, inclusiv de către Ștefan Zeletin care a enunțat teoria formelor cu fond, ca răspuns la concepțiile conservatoare, conform căreia societatea românească s-a dezvoltat perfect corespunzător cu cerințele vremii. Cel mai dur critic, însă, a fost D. Drăghicescu, cel care l-a acuzat pe junimist că ar dori păstrarea vechilor instituții românești fără a accepta nevoia de progres și modernizare. Este evident că cel dintâi nu a înțeles fondul problemei puse de Maiorescu, astfel emițând judecăți pripite față de o teorie susținută de adevărata elită intelectuală de atunci.

 Este interesant faptul că foarte mulți dintre adepții explicațiilor oferite de teoria formelor fără fond s-au remarcat printr-o activitate publică ce promova naționalismul drept cale primară pentru păstrarea identității, dar în același timp pentru a ne adapta noilor condiții și cerințe ale modernității. În opoziție cu aceștia dintâi, au activat ceilalți, care au încercat să adopte un discurs pro-european ”de umplutură”, fără a privi în adâncul problemelor care frământau cu adevărat societatea românească.

Consider că actualitatea teoriei lui Maiorescu este una mai mult decât îngrijorătoare în ceea ce privește dezvoltarea României de astăzi. Cu toate că ”franțuzismele” au fost înlocuite de ”americanisme”, nici măcar de cuvinte englezești adevărate, ne mișcăm în aceeași direcție neavând o destinație anume, fiind prinși într-un joc imitativ periculos care seamănă mai mult a hipnoză. Așa se explică foarte multe dintre fenomenele negative precum exploatarea resurselor naționale de către străini, lipsa de locuri de muncă pe poziții de conducere, migrația intensă în căutarea unui trai mai bun, chiar dacă prestezi o muncă bine-plătită dar sub nivelul propriu de competență și multe alte asemenea plăgi care au rolul de a diminua caracterul național al unui popor. Iar de aici decurg și celelalte urmări precum lipsa de solidaritate, lipsa de repere reale, competiția contra-productivă și încercările de a supraviețui în detrimentul tuturor și în pofida a tot.

Cu toate acestea, tind să cred că societatea românească va găsi o cale de a-și adapta posibilitățile propriilor cerințe, dar și viceversa. Important este să fim ancorați în realitate fără a ne ignora sinele și să ne mobilizăm resursele astfel încât să obținem un rezultat maxim.

·         Larionescu, Maria, Mărginean, Ioan, Neagu, Gabriela,  Constituirea clasei mijlocii în România, De la formele fără fond la nevoiaimperioasă a unei clase mijlocii, București, 2006

·         Larionescu, Maria, Istoria sociologiei românești-suport de curs, Teorii sociologice, Ștefan Zeletin: Teoria formelor cu fond, București, 2007

·         Stahl, Henri H., Gânditori și curente de istorie socială românească, Titu Maiorescu și criza ”Formelor fără fond”, București: Editura Universității din București, 2007

·         Coandă, Lisette, Curta, Florin, Mic dicționar de sociologie, Forma, București: Editura All, 1994

·         Rădulescu-Motru, Psihologia poporului român

·         Predoiu, Dan Ion, Eminescu istoric, prețuit de Nicolae Iorga, Mileniul Întunecat (1000 de ani de interzicere a denumirilor de dac și de Dacia), București: Editura Muzeul Literaturii Române, 2007 

• Bădescu, Ilie, Sociologie eminesciană, Galaţi: Editura Porto-Franco, 1994.