Pacea ”pe moldovenește” și delirul premierului

Urmăresc de câteva zile ceea ce a devenit apogeul incoerenței (in)culturii generale în versiune moldovenească. Am văzut tineri șovini care vorbeau o limbă străină pentru noi, împărțind suveniruri care să le amintească moldovenilor că locul lor e la brâul rușilor; panglici care consfințesc superioritatea închipuită a imperialismului rusesc în raport cu democrația occidentală spre care ne prefacem că râvnim; apeluri de nesupunere față de ordinea constituțională; profanarea tricolorului (drapelului de stat) și alte ciudățenii care mi-au reamintit că locuitorii pruto-nistreni adoră să ființeze într-o seră.

Departe de ei înțelegerea că fără o minimă conștiință a proprie-i existențe, nu poate să existe dezvoltare, bunăstare sau respect din partea străinilor. Mai ales din partea străinilor care-și etalează mușchii atrofiați, dar imperialiști, pe teritorii ocupate.

Dar toate astea se explică, dar mai ales se rabdă. Le va rezolva cartea, experiențele migraționiste din lumea civilizată și eforturile celor câțiva care știu pe ce lume trăiesc. Avem un context, avem o societate care se mișcă al naibii de greoi și avem un mecanism ofensiv care menține gazul din seră.

Ceea ce e mai greu de înțeles, respectiv de răbdat, este opțiunea unui înalt oficial moldovean, premier de data aceasta, de a-și felicita agresorii cu ocazia agresiunii propriului popor. Acesta vorbește despre o zi a victoriei din poziția învinsului, iar din punctul ăsta de vedere, numai coerent și demn nu poate fi numit premierul. Vorbim despre un sindrom stockholm, ar zice colegul de partid verde, președinte al comisiei buget și finanțe din Parlament, precum zicea în 2008 într-o emisiune emisă de o voce a Basarabiei.

Oficialul mai vorbește și despre pace. Probabil se referă la pacea care a ucis sute de mii de oameni, prin înfometare, deportări, împușcări, violuri. Dacă asta e pacea moldovenească, atunci eu refuz să fiu moldovean. Dar sunt. Iar dacă sunt, atunci n-am cum să accept să mă facă de râs un oficial care azi serbează ocupația rusă, iar mâine se înconjoară de steluțe galbene pe fundal albastru. Nu am cum să accept ca străinii, mai ales străinii care ne-au învins, să ne creadă lași și ipocriți. Noi nu-i putem amăgi pe nimeni. Poate doar pe noi înșine.

Fie că vorbim despre 1940, fie despre 1945, un lucru este clar: noi nu am câștigat nimic, iar pacea ”pe moldovenește”, cu armate străine în coaste, ne va adânci delirul.