Sunt unionist, deci votez Maia Sandu. Câteva argumente

Ne aflăm la sfârșitul unei campanii electorale în care actualul (ne)președinte Dodon a evitat cu orice preț să interacționeze cu oricine dintre contracandidații săi. Inclusiv, sau mai ales, cu Maia Sandu, care este în mod evident principala sa contracandidată și care l-a așteptat degeaba la o dezbatere anticipată foarte mult de noi toți.

Această decizie lașă a lui Kremlinovici a avut și părțile sale bune. Prima este că și mai mulți moldoveni au realizat că Dodon nu este demn de funcția de președinte al Republicii Moldova, întrucât a ales cea mai simplă cale pentru el și cea mai jignitoare pentru concetățenii săi: ignorarea tuturor celor de la care nu e sigur că se va alege cu lingușeli.

A doua parte bună este că noi, cei care considerăm că președinția lu Dodon este o calamitate pentru RM, am avut ocazia de a-i vedea față în față pe cei care pretind că ar putea să repare tot ceea ce au stricat de-a lungul timpului agrarienii, comuniștii, plahotniuciștii și acum socialiștii, în frunte cu Igari Kremlinovici. Urmărind dezbaterile de idei, viziuni și proiecții privind statul RM, am putut să ne creăm fiecare dintre noi concluzii.

Aș fi preferat, ce-i drept, să o văd mai des pe candidata Maia Sandu în persoană pe la dezbaterile electorale, chiar dacă reprezentanții săi Sergiu Litvinenco, Vasile Bolea, Dan Perciun, Olesea Stamate sau Igor Grosu au avut prestații bunicele. Presupun că această decizie strategică a Maiei Sandu de a participa doar la dezbaterea de la ProTV cu Igor Dodon (care a lipsit, desigur) are legătură cu decizia ultimului de a refuza dezbaterile electorale. Iar Maia Sandu a declarat de la bun început că doar Dodon este oponentul său. Deci pe undeva are sens decizia sa. Dar regretul meu rămâne.

Ceilalți 4 sunt și ei proeuropeni, proatlantiști și prodemocrație

Așadar, urmărindu-i pe candidații unioniști ”fermi” Dorin Chirtoacă, Octavian Țîcu și Andrei Năstase, respectiv Tudor Deliu (și ei cu afinități clare față de națiunea română, cu care se identifică), am constatat că toți aceștia s-ar fi putut regăsi în aceeași barcă alături de Maia Sandu, fiind și ei proeuropeni, proatlantiști și prodemocrație. Poate într-un bloc ACUM ediția II. Așa ar fi fost bine să fie, dar, vorba ex-președintelui Timofti și a altor simboluri politice de pe ambele maluri ale Prutului, ”atât s-a putut”.

Reieșim cu toții din ceea ce avem: 5 candidați care luptă aproximativ pentru același electorat. 4 dintre aceștia au profitat de aceste alegeri pentru a-și crește notorietatea lor de oameni politici, dar și pe cea a propriilor partide. Fiecare dintre ei a intrat într-o luptă a cărei miză n-a fost nicio secundă victoria. Și nici măcar accederea în turul II.

Partea bună este că toți cei 4 și-au luat angajamentul (dincolo de falsa bravură că anume ei vor câștiga) că o vor susține pe Maia Sandu în turul II. Mai cu scârț, mai cu chiu, mai cu vai, dar au lăsat să se înțeleagă anume acest lucru. Miza va fi, din 2 noiembrie încolo, ca și votanții lor să se consolideze în spatele Maiei Sandu împotriva lui Kremlinovici.

Lipsa de reprezentare a unioniștilor este o iluzie. Există Maia Sandu

S-a vorbit mult despre o lipsă de reprezentare politică a unioniștilor. Aparent, aceste discuții au sens, în condițiile în care cei 2 candidați cu platforme unioniste, Chirtoacă și Țîcu, n-au prea acumulat niciodată mai mult de 3% luați la un loc (conform sondajelor în vederea prezidențialelor). Iar Barometrul Opiniei Publice indică asupra unei creșteri constante a proporției unioniștilor (aflați în RM, fără diaspora, unde sunt și mai mulți) până la 33% în această toamnă.

Și atunci, ce se întâmplă cu ceilalți cca 30% din populația RM? Răspunsul este destul de simplu: o mare parte dintre ei se simt reprezentați de Maia Sandu, alții de Năstase sau de Deliu, iar cealaltă parte nu se simt reprezentați de nimeni dintre actualii politicieni, lideri de partide moldovenești.

Nu putem ști câți unioniști (care sunt covârșitor proUE și proNATO) o susțin și o votează pe Maia Sandu. Dar am putea presupune, cunoscând valorile declarate ale fruntașilor și membrilor PAS, analizându-le discursul și programul electoral, că niște procente bune dintre cele 30% cu cât este creditată astăzi Maia Sandu, sunt reprezentate de unioniști.

Maia Sandu are, probabil, mai mulți susținători unioniști decât Chirtoacă sau Țîcu

Exercițiul de mai sus ne arată că n-ar fi eronat să credem că, Maia Sandu reprezintă deja mai mulți unioniști decât Chirtoacă sau Țîcu. Și pe bună dreptate. Deși aceasta nu are un program explicit unionist, cele mai multe dintre obiectivele acestuia sunt similare celor enunțate de cei 2 candidați explicit unioniști.

Mai mult decât atât, aceste obiective se încadrează în paradigma conform căreia, pentru a avea șanse de unificare directă cu România, respectiv de a deveni membru al Uniunii Europene, nivelul de trai, calitatea vieții și capacitatea instituțiilor moldovenești trebuie să se consolideze. Așadar, primul argument în favoarea Maiei Sandu este programul electoral prooccidental al partidului și al ei în calitate de candidată.

Nimeni n-are nevoie de un stat fragil, din care foarte mulți fug și foarte puțini se mai întorc. Nici măcar România, al cărei mesaj este răspicat de ani de zile, chiar dacă unii politicieni moldoveni unioniști se încăpățânează să îl ignore: vă sprijinim, vă ajutăm, putem discuta și despre Unire dacă vreți, dar mai întâi faceți-vă ordine în propria curte. Aceasta este abordarea reală a României de ani buni deja, care ar trebui luată în seamă. Nu declarațiile siropoase rostite în context electoral ale unor politicieni de rang secund din dreapta Prutului.

Intențiile României reies și din faptul că, cele mai puternice partide de la București sprijină astăzi alte partide decât cele reprezentate de Chirtoacă și Țîcu. Oricât de simpatici ne-ar fi unul, celălalt, sau ambii, realitatea este că PNL sprijină PAS și PPDA, USR sprijină PAS, iar PSD nu e clar pe cine, dar sprijinea până nu demult PDM. Al doilea argument în favoarea Maiei Sandu este sprijinul pe care îl are de la cele mai reformatoare (de pe piață) partide românești, respectiv PNL și USR, dar și cel al partidelor europene PPE și Renew Europe.

La rândul lor, PUN este susținut de PMP, care este un partid mic și conservator și care se va lupta pe 6 decembrie pentru a trece de pragul electoral în Parlamentul României. Iar Mișcarea Politică Unirea declară că e deschisă spre colaborare cu toată lumea. Cu alte cuvinte, nu au nici un parteneriat politic stabil sau protocol de colaborare cu vreun partid din dreapta Prutului. Nici măcar cu PMP, singurul partid parlamentar din România declarat unionist. Deși asta nu le ajută să crească dincolo de umbra ex-președintelui Traian Băsescu.

Altădată partener principal al Partidului Liberal, devenit de o vreme doar un simbol de care se agață PUN cu fiecare ocazie. Îl putem crede, însă, pe cuvânt pe Dorin Chirtoacă, atunci când afirmă că are relații personale cu toți liderii care contează la ora actuală în politica românească: Klaus Iohannis, Ludovic Orban, Traian Băsescu și conducerea USRPLUS.

Cine-i ”mai român”?

Întrebarea aceasta este pe cât de comică, pe atât de tragică, întrucât încercările de a răspunde la ea au generat mereu conflicte, tensiuni și la până la urmă scindare între unioniști. De nenumărate ori, de la Independență încoace, legitimitatea liderilor politici care au pretins la reprezentarea electoratului unionist, și-a luat resursele din răspunsurile mai mult sau mai puțin patetice la această întrebare.

Nu este cu totul de mirare, având în vedere sensibilitățile unei populații trecute prin atâtea valuri de administrații, contraculturi și paradigme. De aceea, identitatea națională asumată (iar uneori chiar ”demonstrată”) de către politicieni a jucat un rol important în procesul de polarizare a diverselor grupuri sociale din RM.

Totuși, identitatea este un subiect intim pentru fiecare. Și este normal să fie așa. Iar așteptările de la liderii noștri politici ar trebui să fie (și) altele decât asumarea unei identități naționale sau a alteia. Pentru unii dintre noi este suficient ca acești lideri să se poziționeze identitar (sau geopolitic) o dată și pentru totdeauna. Așa cum a făcut Maia Sandu, de exemplu, afirmând răspicat că naționalitatea/etnia sa este cea română, că vorbește românește și că ar vota pentru Unire în eventualitatea unui referendum.

În plus, aceasta a fost cea care, în calitate de ministru al Educației, a făcut limba rusă (ca parte a contraculturii sovietice de ocupație, deci antiromânească) opțională în școli (aceasta fiind înainte obligatorie), ca gest de reparație și revenire la valorile noastre culturale europene, mutând accentul pe limbi precum engleza, franceza, italiana sau spaniola.

De altfel, nici cei 2 candidați unioniști declarați nu i-au reproșat niciodată nimic în acest sens. Mai mult decât atât, Chirtoacă a adus la un moment dat într-o dezbatere un exemplu prin care i-a contestat convingerile identitare (de care nu ne putem îndoi la modul serios) lui Țîcu, care ar fi acceptat într-o declarație oficială către CEC formularea absurdă ”limba de stat”. Spre deosebire de Maia Sandu, care a scris că vorbește limba română. Așadar, al treilea argument în favoarea Maiei Sandu, este că aceasta își asumă pe deplin identitatea românească, la fel ca Țîcu, Deliu, Chirtoacă sau Năstase.

Concluzie

Unioniștii, fie că sunt votanții Maiei Sandu sau ai celorlalți 4 candidați, împărtășesc valori și valori similare. Prin urmare, noi trebuie să privim dincolo de deciziile celor 5 concurenți electorali de a candida separat pentru a reorienta RM către integrarea europeană, acordul de asociere cu UE și spațiul valoric occidental.

Tocmai de aceea, semnalul pe care trebuie să-l dăm pe 1 noiembrie, dar mai ales pe 15 noiembrie în turul II, este că Maia Sandu ne reprezintă cel mai bine interesele, viziunile și obiectivele noastre cetățenești. O participare mare și un scor bun obținut duminică va contribui la o mobilizare mai bună după 2 noiembrie a tuturor celor care gândesc la fel ca noi. Iar Kremlinovici va rămâne doar un agent ratat al unor ocupanți.