romania tagged posts

Ne aflăm în a patra lună din anul Centenarului și încă n-am reușit să vedem niște proiecte cu adevărat benefice apropierii dintre românii de pe cele două maluri ale Prutului. Am văzut, în schimb, multă vorbărie din partea oamenilor politici și aleșilor de orice fel, care sunt dispuși să facă orice pentru a mai fi aleși odată. Am mai văzut și evenimente populiste, învăluite în nori denși de propagandă cinică, în care tuturor unioniștilor li s-au făcut aceleași promisiuni deșarte pe care le-am tot auzit. Am mai văzut și dispute pe Facebook sau prin presă, inițiate de liderii unioniștilor manifestanți, care încercau să ne demonstreze că cei care nu le agreează discursul și intențiile sunt portavocile lui Putin...

Centenarul

Zilele astea celebrăm 100 de ani de la Unirea Republicii Democrate Moldovenești cu Regatul României, prima entitate devenind provincie a celei de a doua. Vă îndemn să urmăriți întreaga poveste aici, unde niște tineri istorici au reușit să prezinte Unirea pe șleau, adică așa cum se cade: cu bună-dispoziție, umor și realism. Iar în timp ce noi celebrăm (în familie, în Piața Marii Adunări Naționale, pe rețelele de socializare, sau prin articole ca acesta), alții se enervează, simțindu-se neglijați, sau chiar insultați...

E firesc să fim tentați să simplificăm lucrurile, să vrem soluții imediate, după tiparul ”aici și acum”, promovat de niște oameni ale căror viziuni n-au adus nimic bun. Frustrarea noastră, a unioniștilor, e mare și s-a acumulat în timp, timp de generații. Aceasta s-a transmis ”din tată-n fiu”, în condițiile în care spațiul public nu era nici pe departe deschis, așa cum este acum. Prin urmare, zestrea aceasta simbolică a ajuns să atârne uneori ca o ghiulea de picioarele noastre, iar alteori de gândirea noastră, împiedicându-ne în drumul nostru spre Unire. Lăsând metaforele la o parte, cred că a venit demult timpul să învățăm ceva din deriva tristului pseudostat R.Moldova și a celuilalt segment, mai mare, a națiunii române, statul român de azi...

2016 este anul în care ne-am făcut de râs, din nou, după ce majoritatea concetățenilor noștri l-a făcut pe Dodon (ne)președinte. Cu ilegalități, cu încălcării ale normelor bunului simț sau ale eticii, trista pată rozalie de pe fața R.Moldova a ajuns în fruntea statului. Tot în 2016, cei mai importanți donatori externi ai republicii care l-a instalat pe Dodon la președinție, au fost Uniunea Europeană, Banca Mondială, Organizația Națiunilor Unite, România și Statele Unite ale Americii. Totuși, la aproape 1 an de (ne)președinție, Dodon declară că cei mai importanți prieteni ai noștri sunt Rusia și Turcia. Pe ce se bazează, care-i sunt calculele, ce viziune are și ce strategie aplică acest mancurt, nu-i poate fi pe deplin clar unui om întreg la minte...

Cu toții am obosit de propagandă. Unii dintre noi suntem conștienți de asta și încercăm să o evităm, iar ceilalți, deși obosiți, nu reușesc să o reclame. Cei din urmă sunt și votanții (ne)președintelui Dodon, care au probleme mari cu percepția lumii în care trăiesc. Spun asta urmărind ieșirile halucinante și multe ale dodonului. Zicala ”degeaba e fudul dacă nu e și prost” a fost inventată pentru acest specimen aflat temporar la președinția pseudostatului moldovenesc, din care dispar miliarde, iar făptașii se lăfăie de ani de zile în lux și în lingușelile subalternilor.

(Ne)președintele nu pierde nici o ocazie de a trânti prostii mari cât el...

În intervalul 40:30 – 45:10 am avut o intervenție live în cadrul emisiunii Obiectiv comun la TVR Moldova, despre studenții plecați din R.Moldova. S-a întâmplat în ianuarie, ce-i drept, dar discuțiile rămân actuale, iar ideile valabile.

Mi-a fost solicitată opinia într-o dublă calitate: cea de fost bursier al statului român și cea de expert afiliat netitular al Centrului Român de Politici Europene.

Pe scurt, am vorbit despre importanța politicilor educaționale românești pentru societatea moldovenească și despre faptul că politica de acordare a burselor de studiu a devenit parte a politicii de sprijinire a integrării europene a RM. Mă rog, în decursul celor 5 minute m-am exprimat mai puțin alambicat decât aici.

Cele 50 de minute ale emisiunii merită să f...

Articol scris pentru revista Contrafort, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 2016

N.B.! Articolul a fost scris în noiembrie, înainte de ședința din 29 a Consiliului Suprem pentru Apărarea Țării, prezidată de președintele Klaus Iohannis. Poziția acestuia din urmă a rămas neschimbată, iar ideile mele exprimate mai jos, au rămas valabile.

Având în vedere că, de câțiva ani buni batem pasul tot pe loc și călcăm pe aceleași greble unii în relație cu ceilalți, începând cu luna septembrie, președintele Klaus Iohannis a emis câteva semnale importante privind o schimbare în abordarea României față de Republica Moldova. Din păcate, de cealaltă parte a Prutului, noul președinte ales are cu totul alte priorități decât schimbările în bine...

În prag de alegeri, redactorii de la Intervio.ro i-au intervievat pe 4 dintre miile de tineri români originari din stânga Prutului cu privire la alegeri și la viitorul Republicii Moldova. M-am numărat și eu printre aceștia. 

În mod evident, mesajele și îndemnurile noastre merg mai ales către tinerii din România și din Occident, care înțeleg că #maiavemoșansă duminică pe #13noiembrie. Mergeți la vot sau îndurați rușinea de după.

Articol scris pentru revista Contrafort, nr. 9 – 10

Întrucât mai avem de așteptat până la alegerea aceluiași Parlament și aceluiași președinte, suntem nevoiți să discutăm despre cele două campanii mici, în locul uneia mari.

La fel ca și acum 2 ani, alegerile din România și RM vor avea loc în aceeași perioadă a anului. Dacă data trecută am avut parlamentare în stânga Prutului și prezidențiale în dreapta, acum situația s-a inversat. Pe 30 octombrie/11 noiembrie cetățenii moldoveni își vor alege președintele, iar pe 11 decembrie, cei români își vor delega reprezentanții în forul legislativ suprem. Printre cele câteva sute de parlamentari se vor regăsi și 6 reprezentanți ai românilor din afara granițelor...

La un moment dat, cândva zilele astea, Republica Moldova își va serba cei 25 de ani de Independență. Odată cu ea, oamenii rezonabili care țin cât de cât la această parte din țară, vor serba desprinderea ei oficială de creatura dubioasă numită convențional URSS. Aceiași oameni vor comemora în același timp și începutul marelui eșec. Adică tot Independența.

Ne numărăm printre puținele populații care comemorează dobândirea Independenței. Deși nu toți dintre noi o recunoaștem, preferând să credem că n-am fost naivi în 1991, când am avut aroganța de a crede că putem gestiona un ditamai teritoriul, neavând destulă educație, viziune, minte sau curaj. Explicația e simplă și ne trimite, din nou, către ceva ce nu suntem în stare să admitem cu toții...

S-a tot vorbit despre necesitatea schimbării de paradigmă în care funcționează relațiile dintre România și Republica Moldova. Este vorba de modernizarea acesteia, până la aducerea într-o albie în care principiile generic numite pragmatice, să prevaleze asupra celorlalte principii, generic numite emoționale. Totuși, în mod evident, emoțiile nu pot și nu trebuie să fie ignorate. Asta pentru că, altfel, n-am mai putea vorbi despre acel sprijin necondiționat cu care s-a obișnuit toată lumea (și pe care unii îl și parazitează), venit dinspre România. Toată chestiunea stă, însă, în prioritizare. Or, în acest moment, prioritatea este ca în atitudinea României să prevaleze pragmatismul.

Unii ar fi tentați să afirme că eficiența se leagă doar de pragmatism, nu și de emoții. Eu cred că asemenea afirmații ar fi cel puțin hazardate, din același motiv pe care l-am enunțat mai sus și care poate fi detaliat în felul următor. Trecutul comun, cultura comună, elementele identitare comune și, mai nou, aspirațiile europene comune ale majorității celor 2 populații, asigură o relație cu totul și cu totul specială, dar și cu un imens potențial de a fi și productivă, între două realități statale curente și între 2 populații similare, dar temporar înstrăinate (”estranged”, ar zice americanii de la Guns N’ Roses, dacă i-ar interesa tulburările pământești ale est-europenilor). Prin urmare, chiar dacă, prin aceste rânduri salut schimbarea de atitudine a României, nu înseamnă că subestimez aspectele emoționale. Ar fi inuman și dăunător să facem asta.

Există momente de împlinire, în care te simți mândru de națiunea din care faci parte. Pentru mine, aceste momente nu se mai identifică demult cu simpla fluturare a steagurilor, cu invocarea lui Burebista și Decebal, sau, cu atât mai mult, cu lozincile goale ale unor demagogi temporar unioniști. Sentimentul de mândrie națională, pentru că despre acesta este vorba aici, apare atunci când o largă comunitate de români, poate majoritatea acestora, se solidarizează în urma unor evenimente, emanând valori cu adevărat importante. Voința comună, în virtutea unor aspirații nobile, este și ea un element important al acestui sentiment extraordinar.

Rareori se întâmplă ca o națiune să reușească performanța de a se uni în mod cu totul firesc. Fără organizatori din umbră, fără intenții ascunse, fără hoți de proteste, fără falși patrioți și, mai ales, fără agende obscure. În cazul protestului de ieri, 3 noiembrie, care pare să fie doar începutul unui lung maraton, organizatorii au fost toți participanții (fapt recunoscut și de către autorități, de la jandarmerie la președinție), intenția a fost de a transmite mesajul ”Nu plecăm până nu plecați!”, hoții de proteste nici nu s-au încumetat să deschidă gurile (deși atât la București, ca și la Chișinău, există suficiente specimene), falșii patrioți n-au apucat să se desfășoare, iar agenda a fost una cât se poate de clară: ”Ponta, Piedone și Oprea – demisia!”.  

Am participat ieri la o dezbatere, care s-a transformat până la urmă într-o conferință. Aceasta a fost organizată de Fundația Universitară a Mării Negre, care devine una dintre cele mai importante organizații care promovează în spațiul public de pe cele două maluri subiectul relațiilor dintre România și RM. Din păcate, chiar dacă titlurile acestor evenimente variază de fiecare dată, având mult sens, chestiunile abordate sunt cam de fiecare dată aceleași. Ce-i drept, uneori updat-ate. Și discursurile unor vorbitori tot cam la fel sunt. Nu este neapărat o critică, or dacă lucrurile stagnează, este absolut firesc să stagneze și dinamica ideilor acelorași vorbitori. Partea bună a acestui tip de evenimente este că, de fiecare dată, există un key-speaker și speakeri ”mai puțin key”, însă noi, care reușesc să genereze idei originale. Plus-valoarea evenimentelor este adusă, de cele mai multe ori, anume datorită acestor contribuții.

De data aceasta, invitatul special a fost Alexandru Tănase, președinte al Curții Constituționale de la Chișinău și totodată fiul regretatului Constantin Tănase. În mod ironic, precedentul eveniment al Fundației la care am participat, l-a avut invitat special anume pe marele jurnalist. Acum, iată că l-am avut în fața noastră pe fiul acestuia; fapt simbolic ce mă duce cu gândul la respectul pe care îl merită această familie, pe de o parte, dar și la criza demografică în care ne zbatem de când ne știm. Mi-am amintit și de prietenii mei de la Chișinău, care îmi spun că pur și simplu nu ai cu cine lucra. Unii au emigrat recent, alții li s-au alăturat familiilor migrate mai demult, pe vremea agrarienilor sau a comuniștilor, ceilalți au potențial, dar nu mai au chef de nimic, fiind demoralizați de cleptomania și nesimțirea celor de la putere, iar cei din urmă, pur și simplu s-au alcoolizat sau s-au schimbat, sub amprenta mediului în care locuiesc, încât, pentru a-i urni de pe loc, ar trebui să faci cu ei reeducare.

La fel ca în fiecare an, sfârșitul lui august ne-a adus o mini-vacanță cu subînțeles socio-politic, prilejuită de Ziua Independenței față de URSS și de Ziua Limbii noastre cea Română. Și tot la fel ca în fiecare an, manifestațiile dedicate celor două sărbători, dar mai ales celei dintâi, au fost serbate grandios și au cuprins întregul teritoriu al tinerei republici.

Semnificațiile Independenței sunt răstălmăcite de toată lumea și nelumea, ajungând să fie elogiate până și de Voronin, Dodon sau Usatîi; indivizi care reprezintă prin tot ceea ce gândesc și fac ei toate cele de care am încercat noi să ne desprindem prin proclamarea Independenței. Servilismul, docilitatea, slugărnicia, umilința, exploatarea unor categorii sociale, etnice și politice în favoarea partidului unic moscovit și comunist, sunt elemente pe care, zi de zi, dar mai ales pe 27 august, ar fi trebuit să le condamnăm, nu să le proslăvim. Acesta este un reproș pe care i-l adresez susținătorului mediocru al celor trei indivizi, pe care nu l-a interesat niciodată adevăratele valori proclamate în Declarația de Independență și care, pur și simplu simte o durere acută în cot de fiecare dată când cineva îl instigă să mai pună mâna pe documente sau, generic, pe carte.

Recent, o fostă parlamentară care va rămâne în istorie, alături de foștii săi colegi din PL, drept cea care a contribuit la recunoașterea limbii române drept limbă oficială în estul Moldovei istorice, a afirmat într-un interviu că Unirea nu mai este un subiect clandestin.

Trebuie să fim de acord cu dânsa, la fel cum trebuie să fim de acord cu faptul că, în afară de cei 8 ani de tristă amintire ai guvernării comunistoide, Unirea nici n-a fost un subiect clandestin.

Din contra, acest subiect era mereu adus în atenția publicului cu varii ocazii, unele potrivite, altele mai puțin. De exemplu, orice politician care se declara antirus, sau măcar proeuropean, era neapărat și unionist, fie și măcar declarativ, sau cel puțin etichetat ca atare de vreunul dintre „degetele de pe mâna Moscovei” de la acea vreme. Întotdeauna, de la Independență încoace, au existat grupuri care și-au asumat rolul de legitimi și, mai ales, unici promotori ai Unirii. De fiecare dată, proclamațiile erau încărcate de patos și mesianism, la fel cum, de fiecare dată liderii mai mari și mai mici ai acestor grupuri se acuzau reciproc de rele intenții, respectiv de dependență de aceeași Moscovă.