„Avem nevoie de o strategie de lungă durată în relaţiile cu românii din afara Ţării”

Interviu

Eugenia Guzun:

„Avem nevoie de o strategie de lungă durată în relaţiile cu românii din afara Ţării”  

Eugenia Guzun, realizatoarea popularei emisiuni „Românii în lume” de la Radio România Actualităţi, jurnalista radio numărul unu din România, dintre acei care cunosc cel mai bine problemele românilor de peste hotare.  Ea, fostă angajată la Radio Moldova, disponibilizată cu mai bine de un deceniu în urmă pentru „accente politice”, a devenit un lider de opinie important pentru conaţionalii noştri de pe cele cinci continente.

Angelina Olaru

– Stimată doamnă Eugenia Guzun, cât interes a ajuns să suscite această tematică în societatea românească, influenţată, în mare, de realităţile occidentale?

– Nu întotdeauna mesajul românilor de peste hotare, transmis prin intremediul emisiunii, este receptat de către autorităţi. Mă interesează mai mult ca românii  din Ţară să cunoască bucuriile şi neliniştile celor de peste hotare, fie că vorbim despre cei din exilul românesc, din diaspora formată după 1989, ori venim cu subiecte de la românii din jurul Ţării. Anii comunismului au creat o mare ruptură între noi şi au instalat un gen de amnezie  naţională. În România riscai în acea perioadă ani buni de puşcărie, dacă vorbeai despre românii rămaşi fără voia lor peste graniţă. Manualele scolare erau întocmite fără geografia şi istoria acelor teritorii, ca să nu supere pe vecinul din răsărit. Astfel, soarta basarabenilor şi a bucovinenilor, dacă e să vorbim de spaţiul estic, era departe, într-o altă lume, de unde au venit necazurile. Era şi este, aşadar, nevoie de o cât mai vastă informaţie despre elementul românesc de peste hotare, fie că vorbim despre românii de peste Tisa, despre cei din Basarabia, din Serbia, Ungaria, ori cei de la sud de  Dunăre. Într-un asemenea context a apărut în grila de  programe a postului public de radio emisiunea „Ora românilor de pretutindeni”. Două ediţii în lună despre românii din Occident şi două despre cei din jurul României. Mie mi-a revenit misiunea de a vorbi despre „inelul romanesc” din jurul Ţării. Habar nu aveam la acea vreme ce înseamnă a fi român în Ungaria ori Serbia. Nu-mi puteam imagina că există atâta suflare românească la sud de Dunăre. Pe an ce trecea, emisiunea căpăta audienţă tot mai mare, primeam scrisori din toată ţara. Ne scriau şi românii de peste hotare, care aflau unii despre alţii în acele ore ale întâlnirii lor pe postul naţional de radio. După un experiment de patru ani, s-a revenit la ideea  unei emisiuni în care urmau să se întâlnească şi să  se regăsească toţi românii, oriunde s-ar afla. Încerc în fiecare duminică să aduc în casele românilor destine înstrăinate.

– În emisiunea dvs., personalităţi de marcă analizează şi relaţiile dintre români care au evoluat, pe alocuri, şi în direcţii greşite. Ce n-a mers bine?

– A trecut deja perioada discursului lacrimogen, exaltat, bazat mai mult pe emoţii. Simpozioanele erau o variantă ideală pentru un asemenea discurs, pierzând din semnificaţia primordială de reuniuni ştiinţifice. Fiecare judeţ, fiecare asociaţie îşi înscria pe agenda sa preocupări pentru românii de peste hotare. Numarul asociaţiilor în anii ‘90 se înmulţeau ca ciupercile. Fiecare considera că e de datoria lui  să organizeze  măcar un simpozion pe an. Invitaţii erau, de obicei, unii şi aceiaşi români, care peste tot rosteau aceleaşi discursuri cu note lacrimogene autobiografice. Partea proastă era că organizatorii nu ştiau detalii despre realităţile de dincolo de graniţă şi nici nu încercau să ridice nivelul discursului, imprimandu-i luciditate, spirit critic şi analitic. Desigur, acea etapă a fost una inevitabilă în relatiile Ţării cu românii din jur. Atunci s-au legat prietenii, sau conturat şi unele proiecte… A fost un început. Relaţiile între români  le fac, până la urmă, tot oamenii, cu slăbiciunile şi metehnele lor. Au existat şi cazuri când editurile trimiteau la românii de peste hotare tiraje întregi de carte nevandabilă în România. S-au produs şi numeroase „pierderi” ale cărţilor valoroase în destinaţia lor spre biblioteci, au existat şi donaţii din partea cetăţenilor simpli, în care intrau şi volume cu pozele lui Ceuşescu. S-a înregistrat şi o circulaţie în sens invers a dicţionarelor editate la Chişinău, care, în loc de bibliotecile şcolare, ajungeau la tarabele bucureştene. Pe traseul Bucuresti-Chişinău, bunele intenţii se mai şi risipesc uneori. 

„Peste hotare, trăieşte încă o jumătate din populaţia Ţării”

– Cum pot fi gestionate mai eficient relaţiile Ţării cu românii din afară?

– Înainte de toate, avem nevoie de o strategie a României pentru o perioadă mai îndelungată, care să nu se modifice din patru în patru ani. Mai cred că e nevoie de un minister aparte, care s-ar ocupa de aceste probleme. Să nu uităm, în a doua Românie – cea de peste hotare, trăieşte încă o jumătate din populaţia Ţării. Numai în Italia la ora actuală avem aproximativ un milion şi jumătate de cetăţeni români, cam tot atâţia sunt în Spania. Un numâr mare de români se află în SUA şi Canada. Nu trebuie să uităm că ei sunt ai noştri, chiar dacă la un moment dat destinul i-a dezrădăcinat. Oamenii aşteaptă mai multă luciditate şi competenţă în gestionarea relaţiilor Ţării cu românii din afară. Una e să fii român în  Ucraina şi cu totul altceva – în Banatul Sârbesc, în Valea Timokului sau în Noua Zeelandă. Cert este că absolut toţi aşteaptă mângâiere din Ţară. Un bătrân dintr-un sat de peste Tisa, din Transcarpatia „ucraineană”, îmi spunea într-un interviu: „Noi nu avem aici nevoie de avere din partea României, averea ne-o facem şi singuri, din Ţară aşteptăm mângâiere”. Cei care au ajuns prin acele 28 de sate cu populaţie românească din Maramureşul istoric ştiu că oamenii de acolo sunt foarte înstăriţi, au case – adevărate palate, mobilate după cataloagele străine. Ele sunt averile lor, agonisite prin muncă grea printre străini. Am o mare admiraţie pentru oamenii acelor locuri. Un alt intervievat de-al meu din Apşa de Mijloc îmi mărturisea: „Eu, aici, când mă ştiu că sunt român, mă înalţ cu o palmă”.  

– Ştim că românii din lume se află în situaţii diferite. Aş vrea să faceţi o succintă radiografie a regiunilor în care consângenilor noştri le sunt încălcate cel mai mult drepturile, dar fac totul ca să-şi păstreze identitatea.

– Cea mai dificilă situaţie e în Valea Timokului din Serbia de răsarit şi în regiunea Odessa. În Serbia avem o comunitate de români foarte bine aşezată din toate punctele de vedere. În Banatul Sârbesc au şcoli cu predare în limba română, au biserici, au şi un teatru profesionst, pe lângă numărul impunător de teatre populare. Acolo, aproape fiecare localitate are teatrul şi ziarul său. Românii în acea zonă au şi emisiuni radiofonice şi TV în  limba maternă, numeroase publicaţii, o casă de edituri. Cea mai mare bogăţie sunt cele câteva generaţii de intelectuali, care dintotdeauna s-au „scăldat” în limba şi cultura română, având, totodată, acces şi la cea occidentală. Să nu uităm că Iugoslavia a fost, într-un fel, parte a Occidentului. Fără nicio exagerare, se observă că în  multe privinţe intelectualitatea din Banatul Sârbesc a fost şi este mai avansată, faţă de cea din Ţară. Nu mă refer aici la vârfurile din România. Este o comunitate care ştie să-şi legitimeze şi să-şi apere drepturile de minoritari, cu argumente şi cu multă demnitate. Cu totul alta e situaţia timokenilor. În partea de est a Serbiei, într-o salbă de sate, locuitorii işi dau bineţe prin formula „traiască Ţara Românească”. Aceştia n-au nici şcoli, în care măcar facultativ să se predea limba română, nici biserici în care s-ar oficia serviciul divin în limba maternă. Îmi spunea cineva din acea parte a lumii că la ei toate familiile şi-au făcut în casă propriile mici biserici şi că, în fiecare duminică, capul familiei citeşte din cărţile sfinte în limba română. Aşa au reuşit ei, printr-o autoizolare, să-şi păstreze tradiţiile, folclorul, limba într-o formă arhaică. Pentru sociologi, folclorişti şi etnografi acea zonă reprezintă o adevarată rezervaţie de tradiţii populare în inima Europei. Dacă în Banatul Sârbesc  există o comunitate de 40 de mii de români, în Valea Timokului, conform unor estimări, numărul lor se apropie de un milion. Încercările timokenilor de  a-şi obţine drepturile de minoritari sunt primite cu suspiciune de autorităţile sârbe, mai ales  în ultimul timp, când Serbia traversează o perioadă dificilă. Timokenii au fost şi rămân loiali statului din care fac parte, ei îşi cer doar drepturile elementare, care le-ar permite să supravieţuiască ca etnie.  Românii de peste Tisa sunt un fel de carte de vizită a autorităţilor de la Kiev, când trebuie să prezinte în strainătate situaţia minoritarilor din ţara lor. Cei din Herţa sunt supuşi unor interminabile reforme teritoial-administrative, care urmăresc scopul dispersării populaţiei majoritare, căci numărul românilor depăşeşte 90% din populaţia raionului. Conaţionalii noştri din regiunea Cernăuţi înfruntă tendinţele de divizare a comunităţii în români şi moldoveni. Cât priveşte situaţia românilor din regiunea Odesa, aceştia sunt cei mai trişti dintre toţi românii. Acolo, de fapt, este o continuare a Transnistriei.

– Ne plângem mereu de situaţia dificilă în care se află românii din Ucraina, ei fiind cea mai numeroasă minoritate din acea ţară. Dar şi cei din Basarabia nu constituie o prioritate pentru presa din România, preocupată mai mult de eurointegrare. De ce, totuşi, realităţile noastre nu-şi găsesc locul necesar în spaţiul mediatic românesc, creându-se astfel un vid informaţional?

– Nu-s de acord întru totul cu această afirmaţie. Cel puţin, Radio România Actualităţi întodeauna a acordat atenţie spaţiului de peste Prut. În toţi anii de după ‘90, noi am avut la Chişinău un corespondent special trimis de Bucureşti. Când sunt evenimente mai importante, şi televiziunile din Ţară îşi trimit corespondenţi la Chişinău. Desigur, e loc pentru o mai intensă circulaţie a informaţiei. Poate există şi o temere din partea  presei române de a nu tensiona relaţiile delicate între cele două maluri ale Prutului. O altă cauză poate fi şi lipsa unor ziarişti care cunosc realităţile din RM cu multimplele sale probleme. Dar nu exclud nici faptul că este mai atractiv sa mergi în delegaţie la Paris sau Roma şi mai puţin tentant la Chişinău. 

„IntelectuAlul basarabean are probleme de comunicare nu numai cu Ţara”

– În această situaţie, majoritatea intelectualilor basarabeni rămân izolaţi în mediul comunist de influenţă rusească…

– E păcat că presa din Bucureşti acordă prea puţină atenţie acestor oameni. Desigur, este mai la îndemână să inviţi la o emisiune o personalitate bucureşteană, care are deprinderea de a comunica cu… şi prin… presă. În cazul intelectualului basarabean ai de lucrat la o bandă ore întregi, pentru că la o întrebare punctuală îţi răspunde în vreo 30 de minute, cand îi spui că ai la dispoziţie doar trei-patru minute. După câteva experienţe de acest fel, îţi cam scade din elanul de a promova valorile de peste Prut. Eu cred ca intelectulul basarabean are, o problemă de comunicare nu numai cu Ţara, dar şi acasă, în Basarabia, cu satul de unde a plecat în lume, cu un alt intelctual, cu o altă generaţie. Înţeleg că venim dintr-un sistem în care una gândeam şi alta vorbeam acasă, şi cu totul altceva – în public. Îmi dau seama că, în adâncul sufletului, intelectualul basarabean trăieşte şi drama adaptării la noile rigori, că are complexe pe care şi le manifestă ori zgomotos, ori agresiv, ori mişcându-se prin lume ca şi cum ar spune „Iertaţi-mă că trăiesc şi eu”. Dar trebuie să facă un efort, să iasă din această condiţie păguboasă.

– După unificarea celor două Germanii, nemţii răsăriteni s-au adaptat cu greu la noile realităţi, cei din vest fiind mai competitivi pe piaţă. În ce măsură reuşesc basarabenii să se sincronizeze cu societatea românească?

–  E nevoie de un efort al fiecăruia întru a se sincroniza cu semenul lui din Ţară -medicii din Moldova cu cei din România, artiştii de acolo cu cei de aici, profesorii, ei în de ei… Uneori, am impresia că ne şi complacem în postura de „rudă săracă”, ne place să fluturăm paranteza că suntem de peste Prut şi că toţi ar trebui să ne trateze cu înţelegere. Îmi spuneau profesori de la Universitatea din Oradea că au studenţi basarabeni care susţin că ei n-au auzit de Eminescu la şcoala. La remarca mea de ce nu-i exmatriculează, mi-au spus că le este milă de părinţii acestor tineri şi, pe de altă parte, se tem că exmatricularea lor ar putea fi intrepretată greşit, politic. Până la urmă, aceşti studenţi iau o licenţă, deşi nu o merită, însă pregătirea lor profesională este sub orice critică şi nimeni nu-i angajează la lucru. În anii de studenţie n-au căpătat măcar deprinderea de a vorbi o română corectă, pentru că au evitat să comunice cu semenii lor. Au format grupuri de chef şi voie bună, limba rusă ori dialectul basarabean fiind la modă în cercurile studenţilor basarabeni. Am cunoscut cazuri când excepţiile, cei care încercau să vorbească o română corectă, au fost pedepsite cu bătaie. Cum credeţi că îşi justifică incopetenţa şi eşecurile ulterioare aceşti tineri? Desigur, caută vinovatul în altă parte şi la îndemână le vine argumentul că au fost „priviţi de sus”. Nu aş generaliza aceste situaţii, pentru că avem un mare număr de tineri basarabeni care au fost strălucitori la învăţătură, au după facultate un loc de muncă de invidiat, se bucură de respect şi pe nimeni nu interesează locul unde s-au născut aceştia. Avem şi medici cu studiile efectuate fie în România, fie la Chişinău, care au o carieră profesională de succes, avem artişti, jurnalişti competitivi în concurenţa din România şi care, uneori, sunt trataţi chiar cu o doză de invidie de ceilalţi colegi. Dacă eşti un bun specialist, poate chiar un pic mai bun decât ceilalţi şi ştii asta, nu te mai interesează din ce unghi eşti privit. Nu aş fi, totodată, sinceră, dacă aş afirma că întotdeauna comportamentul faţă de basarabeni este corect şi binevoitor. Depinde de educaţia omului, de experienţa de viaţă, de caracter etc. Ca să trec prin vicisitudinile vieţii, să mă adaptez condiţiilor bucureştene, unde, vorba poetului Cezar Ivănescu, „trosnesc oscioarele” şi se macină sufletele, am învăţat să mă pun în situaţia celui care mă judecă… Deseori m-am întrebat în stările de discomfort bucureştean: oare eu am avut multe insomnii, gândindu-mă la semenii noştri din Transnistria? Am fost întotdeauna corectă, când venea vorba să-i apreciez? Or, situaţia este foarte asemănătoare, acelaşi decalaj lingvistic, aceleaşi complexe, aceleaşi atitudini. Diferă doar spaţiul geografic. Dacă înţelegem aceste lucruri şi dacă ne gândim că efortul nostru întru a ne sincroniza cu Ţara este tot ce putem oferi viitoarelor generaţii, merită să încercăm… să ne înălţăm fiecare în parte „cu o palmă”, vorba bătrânului maramureşean. Sunt sigură că acest efort al nostru va atenua în timp „unghiurile” care ne dau astăzi atâta bătaie de cap. 

http://www.timpul.md/Article.asp?idIssue=728&idRubric=7511&idArticle=17298