Coșereni – locul în care re-devenim împreună de dragul lor

Sunt încântat că am mers și în acest an la Coșereni. Pare să devină din ce în ce mai frumos, odată cu trecerea vremii, chiar dacă anii care s-au scurs de la tragicul eveniment care i-a făcut nevăzuți pe cei doi mari români trec și ei.

S-a văzut încă odată că cele mai bune lucruri se întâmplă în mod firesc. Rareori ceea ce este forțat iese bine. Exact din acest motiv, plecarea din acest an a fost exact așa cum trebuia să fie.

Iulia, cu cât mai multe prezențe, cu atât mai bune vor fi pozele. George, ești un balamuc, dar miști lumea ca la carte. Alex, taci, dar faci. Constantin, nu știu ce le faci pozelor alora, de au asemenea culori.

Am fost parte a unui mare grup de prieteni care au mers într-acolo pentru a le cinsti memoria rapsozilor pierduți, iar emoțiile pe care le-am resimțit împreună ne-au amintit cu siguranță de toți acei prieteni care erau cu gândul tot la Doina și la Ion, dar nu au fost cu noi exact în acele clipe.

Asemenea momente ne fac să fim mai buni și mai solidari, ele fac să tacă viciile și acele nimicnicii umane care ne usucă de fiecare dată spiritul. Timpul a trecut ușor, iar impresiile ne-au rămas întipărite pentru multă vreme în minte.

Cuvintele au fost de prisos. Nici o tentativă de discurs nu pare să fie suficientă pentru a reda ceea ce au însemnat ei pentru câteva generații.

Îmi pare extraordinar și mă simt mândru că am văzut în jurul meu tineri ca mine care erau prezenți lângă crucea lor doar pentru că așa au considerat ei de cuviință, ne-fiind nevoiți. Îmi place că văd lângă mine oameni care devin din ce în ce mai nesiliți, iar acest lucru trebuie să ne definească, înainte de toate…

Prin muzica lor ei nu vor fi uitați.