În onoarea celor care au făcut ca Ţara să-şi ia viitorul înapoi

Acum un an eram la Bucureşti, în anul III de facultate, având doar grija asociaţiilor şi a facultăţii, cel puţin până la ora 13, când împreună cu alţi studenţi din Bucureşti ne-am întâlnit într-un local din Universitate şi am hotărât să organizăm acţiuni publice de solidarizare cu protestatarii, colegii noştri de generaţie, de la Chişinău. Acum sunt aici, acasă, iar revenirea mea atât de timpurie nu ar fi putut avea loc decât datorită acestora din urmă. Acum, din faţa Parlamentului răsună muzica soţilor Aldea-Teodorovici. Acum nu mă aştept să vină poliţia pentru a închide curentul. Acum am încredere în ziua de mâine. Acum toată ţara e în doliu, cu tot cu cele circa 30 de oraşe româneşti de o parte şi de cealaltă a Prutului. Acum…

Vom participa în câteva ore la expoziţia dedicată protestelor revoluţionare, organizată de Ministerul Tineretului şi Sportului, prezentând poze din cele 16 oraşe din Ţară ale românilor de pe ambele maluri ale Prutului şi Scrisoarea deschisă semnată de zeci de ONG-uri româneşti. Noi vom arăta gestul celor care au fost aproape de protestatari şi care au dus mesajul lor mai departe, spre vest.

Îmi aduc bine aminte cât de exaltaţi devenisem în acea zi de 7/2009 pe măsură ce lumea urca de la un etaj la altul al Preşedinţiei şi a Parlamentului. Eram speriaţi, dar şi entuziasmaţi. Nu aveam de unde să ştim ce urma să se întâmple. Nu aveam cum să ne gândim la distrugerile materiale pe care le provocau unii şi la care asistau protestatarii. Nu aveam cum să ne imaginăm, aşa cum zicea şi primarul Chirtoacă într-o emisiune TV mai deunăzi, că poliţia comuniştilor urma să se dezlănţuie într-un hal fără de hal, provocând traume la nivelul întregii societăţi şi atrăgând atenţia întregii comunităţi internaţionale. Cei care au ieşit atunci în Piaţă (inclusiv noaptea) se purtau firesc, aşa cum se cade într-o ţară democratică, precum pretindea ex-preşedintele comunist. Ne-firesc s-a purtat însă poliţia. Este mai grav că cei care trebuie să asigure ordinea publică s-au dedat violenţelor, decât faptul că nişte cetăţeni alcoolizaţi sau nu, au făcut acelaşi lucru, într-o euforie tipică acţiunilor de masă, pe de o parte, şi a provocatorilor violenţi, pe de alta. Iar acum, cu atât mai gravă este ne-sancţionarea lor într-un mod corespunzător, cu cât AIE şi-a asumat pedepsirea făptaşilor drept obiectiv prioritar (a se vedea insituirea Comisiei parlamentare speciale condusă de Nagacevschi). Vinovaţi şi pedepsiţi vor apărea, nu mă îndoiesc. Mă îndoiesc însă de faptul că aceştia vor fi toţi şi că  nu vor fi incluşi şi nişte ţapi ispăşitori, şi toate acestea în pofida materialelor izbitor de evidente făcute publice de Ghimpu şi Chirtoacă, gest care a constituit inclusiv o tentativă (conştientizată, poate) de a reabilita imaginea AIE în faţa tinerilor şi a întregii societăţi.

Nu-mi imaginam anul trecut că va fi posibil, chiar dacă am acţionat la unison cu prieteni vechi şi noi pentru că aşa am simţit. Se întreba ieri un lider comunist, general sovietic vopsit în culorile „statalităţii democratice”, cine i-a pus pe tineri să strige „Unire”. El se face că nu ştie, deci ori e ipocrit şi cinic, ori e dus. Mi s-a făcut silă şi am schimbat postul. Acum avem alternative, la fel cum au şi minoritarii rusofoni anti-români, deci şi anti-moldoveni.

Am visat să avem un viitor, iar ei nu au reuşit să ne fure visul.