Independenta dependentilor

La un moment dat, cândva zilele astea, Republica Moldova își va serba cei 25 de ani de Independență. Odată cu ea, oamenii rezonabili care țin cât de cât la această parte din țară, vor serba desprinderea ei oficială de creatura dubioasă numită convențional URSS. Aceiași oameni vor comemora în același timp și începutul marelui eșec. Adică tot Independența.

Ne numărăm printre puținele populații care comemorează dobândirea Independenței. Deși nu toți dintre noi o recunoaștem, preferând să credem că n-am fost naivi în 1991, când am avut aroganța de a crede că putem gestiona un ditamai teritoriul, neavând destulă educație, viziune, minte sau curaj. Explicația e simplă și ne trimite, din nou, către ceva ce nu suntem în stare să admitem cu toții. E vorba despre o stare de suspendare în care ne aflăm, în calitate de cetățeni ai unei părți de țară, care ne face să fim mereu pe picior de plecare. De altfel, mulți dintre noi am și plecat. Iar în jur de 100 de oameni pe zi tot mai pleacă.

Între timp, ministra culturii desenează conturul unei hărți pe asfalt, drept în Piața Marii Adunări Naționale, indicând asupra unei entități goale și șubrede. Din cauza colegilor ei de partid și a celor care gândesc la fel ca ei, deși rămân camuflați prin alte cotloane partizane, din entitatea incoloră și inodoră a rămas doar conturul. În Ziua cea Mare ea va fi călcată în picioare, iar apoi de utilaje militare sovietice. La fel ca și până acum. Vadim Pisari știe, de acolo de unde l-au trimis soldații ruși, ce am în vedere. Știu și tații noștri care au luptat în 1992 împotriva a nu se știe cui și nu se știe pentru ce.

Cinste celor care au votat Independența visând la o Românie întreagă.

Minte și curaj nouă, celorlalți.