M-am hotărât să devin prost*

 

*Aceasta este o prezentare a lucrării M-am hotărât să devin prost, scrisă de antropologul și scriitorul francez Martin Page.

”Îi invidiam pentru tot ceea ce nu știau” (Oscar Wilde).

Antoine era un tânăr de 25 de ani care suferea foarte mult pentru că era mult mai inteligent  decât majoritatea persoanelor din jurul său. Doctorand într-un domeniu „exotic” – limba sanscrită veche, aceasta îl determina să se simtă izolat de lume, viața sa împărțindu-se între lecturi, muncă și ieșiri cu prietenii. O viață aparent calmă, dar care l-a făcut să ia o hotărâre care se dorea decisivă pentru el: să devină prost.          

În momentul în care și-a anunțat prietenii, aceștia au primit vestea destul de neîncrezător, dar cu timpul s-au convins că Antoine chiar vorbea serios, ba mai mult chiar – era deja prea târziu pentru a-l face să se răzgândească. Acești patru prieteni erau Canja, Aslee (As), Charlotte si Radolphe.  Canja era lesbiană (Antoine a asigurat-o la un moment dat că dacă ar fi fost hetero sau bi, ar fi încercat o relație cu ea), iar As era un uriaș de 2 metri care a suferit în copilărie de pe urma unui experiment pentru o reclamă ce presupunea asimilarea unei doze neobișnuit de mare de fosfor. Acum acesta părea un licurici gigant. Era totuși foarte blând și vorbea mai mult în versuri (iarăși o urmare al acelui nefericit experiment).

Odiseea lui Antoine începu printr-o vizită la cea mai apropiată bodegă, loc în care nu mai fusese, dar care îi trezea mereu curiozitatea. Aici l-a întâlnit pe Leonard, un alcoolic care s-a lăsat convins cu greu să-l învețe ce înseamnă a fi dependent. Într-un final, după ce tânărul i-a argumentat ”științific” de ce trebuie să îl ajute, au trecut la treabă. Totul s-a terminat cu o comă alcoolică după a doua înghițitură de bere.

Odată trezit în spital, Antoine și-a dat seama că a fost o hotărâre ne-inspirată. Dar renunțarea la idee nu era o opțiune, încă. S-ar fi simțit liniștit aici, dacă n-ar fi fost amenințat de vizita mătușei Miranda și unchiului Joseph, cuplu deja celebru după ce mai multe mișcări de guerrila internaționale și servicii de apărare ale unor state i-au declarat persoane non-grata. De asemenea, aceștia au provocat și câteva scandale diplomatice, ceea ce le-a creat o faimă proastă pentru toată viața. Deveniseră foarte uniți și ”omogeni”, întrucât erau evitați de către toți ceilalți. ”Dacă e ceva rău să se întâmple, aceasta se va întâmpla neapărat” – așa spune Murphy și așa a fost cu Antoine. Cei doi l-au găsit și au început să îi povestească despre splina care i-a fost furată unchiului Joseph și despre cât de nesimțiți sunt doctorii.

În spital, Antoine cunoscuse o persoană care era bandajată din cap până în picioare și care îi povesti cum a vrut ea să se sinucidă și de ce nu a reușit. Cazurile sunt absolut ilare (un umor negru, desigur). Vă dau doar un exemplu: s-a aruncat de pe Turnul Eiffel, dar a căzut peste niște turiști nemți omorându-i. Ea însă nu s-a ales nici măcar cu o zgârietură sau dosar penal.

În urma acestei discuții, eroul nostru se hotărăște să se sinucidă, apelând la un centru numit SPTPTM (sinucidere pentru toți și prin toate mijloacele), organizație recomandată de respectiva bandajată. Aici, Antoine  a deprins cele mai eficiente metode de a-ți lua viața, însă anturajul de schizofrenici dornici să moară nu i-a făcut vreun bine, astfel încât el renunță și la această inițiativă. Mai mult chiar – și-a dat seama că nu vrea să trăiască, dar nici să moară. Era ca un mort viu.

Cei cinci prieteni se întâlneau de obicei într-un local finlandez în care dacă râdeai ”behăit” ți se întindea neapărat o țigară. Așa a pățit Charlotte când a apucat-o râsul la povestirile filosofice ale amicului ei.

Antoine avea dintotdeauna probleme cu sportul. Era atât de slab încât odată, unul dintre vecinii săi care era sportiv de performanță, l-a luat pe umăr ridicându-se cu el până la etaj. Acesta și-a dat seama că are ceva pe umăr doar când picioarele lui Antoine îl deranjaseră să-și pregătească mâncarea.  

Antoine se hotărî să îi facă o vizită medicului său care era…pediatru (medic de copii). Iar pentru că de la o vreme lumea începuse să-l privească suspicios, iar copiii care așteptau la coadă râdeau de el și îl arătau cu degetul, tânărul de 25 de ani a început sa vină însoțit de fetița unui vecin, Coralie, pe care o răsplătea cu bani sau dulciuri. Odată intrat la Edgar, Antoine se simți învăluit de un nor de gaz lacrimogen, rămas după ce pediatrul l-a imobilizat pe un copil de 7 ani cu nunchaku pentru că acesta încercase să îi fure niște recete. Antoine îi ceru să îi facă lobotomie, adică să-i înlăture unele fascicule nervoase din creier, ceea ce a stârnit mirarea, dar și refuzul medicului. Până la urmă cei doi au ajuns la un compromis iar Antoine a primit o recetă pentru heurozon – un medicament care avea rolul de a-l menține într-o stare de semi-reverie atenuîndu-i procesele de conștiință și complexele.

Acest moment fu unul decisiv, întrucât a urmat renunțarea la orele din Universitatea ”Rene Descartes” din Paris, ceea ce i-a asigurat izolarea de ”lumea științei”. Și-a înlocuit tablourile din casă (care erau, oricum, copii ieftine ale unor capodopere scumpe); și-a umplut pereții cu postere reprezentând fete și personaje din desene animate; a înlocuitt șahul cu Monopoly; a mers la sală. Devenea ca ceilalți. Se recunoștea în ceilalți ca în niște oglinzi vii.     

Următorul pas a fost încadrarea lui Antoine în câmpul muncii în calitate de agent de bursă într-o firmă de brokeraj a unui prieten din facultate –Raphael (Raphi), care era foarte ”aerodinamic ”, în sensul că era mereu preferatul tuturor, avea părinți bogați și poseda abilități de ”descurcăreț”. Înainte ca tânărul să se hotărască să lucreze pentru Raphi, acesta a vizitat un birou de angajări, unde a fost tratat cu cea mai mare indiferență, ba chiar a fost și înjosit din cauza specializării sale ”inutile” pentru zilele noastre.

Dar să revenim la renașterea lui Antoine. După cum s-a demonstrat, intrarea în sistem a fost cea care l-a ajutat să-și îndeplinească țelul în cea mai mare măsură. În urma unei întâmplări stupide în care și-a vărsat cafeaua pe tastatura computerului, s-a petrecut ceva inexplicabil cu sistemul de tranzacții, astfel încât firma sa a câștigat o sumă cu mai multe zerouri, în euro. Desigur, comisionul noii ”stele” a fost pe măsură. Și-a permis să se mute, să-și remobileze casa, să cumpere tot felul de lucrușoare inutile, ba chiar să-și achiziționeze un Porsche roșu nou-nouț. Trebuie menționat că până atunci Antoine era un coate-goale care nu își permitea nici măcar să mănânce ce vrea și când vrea, locuind într-o garsonieră învechită a cărui proprietar suferea de Alzenheimer (o formă a amneziei) și care îl întreba mereu cum îl cheamă.

Acum însă, Antoine devenise un alt om. Avea bani, o viață liniștită, asigurată și fără griji. Ba chiar într-o seară, după ce mai dăduse lovitura la agenție și a încasat o primă grasă, a fost chemat de Raphi care îi băga pe gât o frumusețe blondă cu care să se distreze. Desigur, tânărul încă nu ajunsese să fie într-atât de schimbat încât să accepte. Ba din contra, i-a ținut șefului o lecție despre cum ar trebui să se comporte fiind căsătorit și având o soție frumoasă și iubitoare. Raphi însă, era de părere că ceea ce face el nu are nici o legătură cu căsnicia sa. Nu merita să încerci să îl convingi. În curând renunță și Antoine.

Totul a continuat în cel mai firesc și mai sec mod posibil. Antoine nu se regăsea în nimic ceea ce se numea ”viața sa” – nici în anturajul său plin de snobism grotesc, nici în lucrurile fără vreun folos practic în mijlocul cărora își târa existența ”de șopârlă” (în sensul că el căpătase un înveliș nou, exact cum se întâmplă și la reptile, interiorul însă rămânând neschimbat). Totuși, simțea un fel de liniște și resemnare care îl făcea să fie ”în rând cu lumea”. Își îndeplinise obiectivul – devenise prost.

Calmul nu a durat prea mult, însă, pentru că într-o bună zi eroul nostru, care și-a petrecut noaptea discutând cu fantoma unui interpret stilat care avea rolul de înger păzitor (începător, însă), a fost luat pe sus de patru indivizi mascați. Aceștia l-au aruncat într-o dubiță și l-au dus într-un apartament după ce au transportat fără prea multă grijă ”victima răpirii” până la scaunul incomod pe care l-au trântit pe Antoine ca pe un sac. I-au descoperit fața și l-au obligat să privească, timp de câteva ore în șir, imaginile cu texte ale unor filosofi proiectate pe un ecran improvizat dintr-un cearșaf alb. La sfârșitul ”sesiunii” cei patru și-au revelat identitatea. Era vorba de As, Charlotte, Caja și Radolphe. O făcuseră pentru că ajunseseră la capătul ideilor în ceea ce privea recuperarea bunului lor prieten.

Profund marcat de acest eveniment ciudat, Antoine nu și-a mai revenit la prostia în care aluneca din ce în ce mai mult. Sistemul deja începuse să-l înghită, iar el îl încuraja să o facă și mai mult.Nu mai lua heurozan, ceea ce l-a făcut să vadă lumea așa ca înainte, iar pe sine-însuși ca pe un mare fals.

A continuat să meargă la birou, însă numai pentru a scăpa definitiv. Mai mult, a reușit să facă o tranzacție care l-a determinat pe Raphi să termine cu afacerile, rămânând falit iar el însuși a primit o amendă usturătoare.

Următoarele zile au fost mai bune. Își revenise. Chiar dacă nu mai poseda toate acele lucruri materiale, se avea pe sine și pe prietenii săi.

Într-o dimineață, trezit de razele soarelui și ademenit de cântările păsărilor, se lăsă purtat către parcul din apropiere. Se strecură printre oameni, mașini, obiecte pentru a ajunge…nicăieri. Acest ”nicăieri” i-a adus-o pe fata la care nici măcar nu visa. La fel de amețită, la fel de ușoară și cu o existență la fel de alegorică – era a lui. 

Tudor Cojocari