Bunelul românilor noștri
Reportajul TV
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=g6wQh0sXMcg]
Acțiunea simbolică
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=jrwCBAicYgw]
Un alt reportaj
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=MmzFdw30lwI]
În data de 15 martie, împreună cu încă 3 membri ai ”Suflet Românesc” am mers în vizită la Victor Boian, bătrânul care din propriile resurse financiare a construit timp de doi ani un monument întru veșnica memorie a ostașilor români căzuți pe câmpul de luptă între anii 1941-1945.
În drum spre Carahasani, Ștefan-Vodă (sat care se afla la 40 km de Prut) ne-a întâmpinat o ploaie măruntă, care îți pătrunde măduva oaselor, vânt și acea atmosferă apăsătoare manifestată prin combinația specifică unui început de primăvară: noroi, frig și pustietatea satelor din împrejurimi…
Totuși, Dumnezeu a fost alături de noi și un băștinas al satului a fost atât de amabil să ne ducă până în sat cu autoturismul său și chiar să ne prezinte gazdei. Am intrat în curte oarecum stingheri și am reușit fugitiv să observ aspectul curții perfect îngrijite. Atunci am auzit vocea deja cunoscută a bărbătului care ne-a determinat să ajungem acolo:
– Ți-am adus oaspeți, Moș Victore!
Zăresc apărând din spatele casei un bâtrănel cu ochii calzi, dar triști, cu fața blândă, dar chinuită de trecerea timpului:
– Mai muncesc și eu prin ograda, să nu ma prindă moartea șezând! Am reușit din prima să observăm cu câtă seninătate vorbește și cu câtă ospitalitate ne privește. Nu ne-a lăsat nici măcar 5 minute să stăm afară, ci ne-a invitat într-o căscioară, unde, după cum spunea bătrânul “să stăm 10 minute,dar în liniște și la dos”. Casa avea două odăi, dintre care una, presupun eu, este “casa mare”. Am rămas profund impresionată de interiorul odăii în care urma să aflăm lucruri extraordinare. O odaie spațioasă, cu o masă mare în mijloc, pe care stătea o farfurie adâncă plină cu nuci mășcate “de Carahasani”, niște pahare și două ulcioare (aranjare specifică a “casei mari”). Am ridicat ochii si mare mi-a fost uimirea să observ că pe partea de sus a celor patru pereti care alcatuiesc odaia, erau reprezentate 4 scene si anume: înspre răsărit- o masă cu două sticle de “советское шампанское”, cum ne spunea dl Boian, au fost desenate conform timpurilor; pe un alt perete – un ciobănaș cântând la fluier; pe al treilea – un peisaj de iarnă. Ceea ce ne-a lăsat cu ochii mari de mirare a fost cea de-a patra reprezentare: Ștefan cel Mare, cu crucea ridicată în sus! Desenele au fost făcute în anii ’70, ceea ce era o îndrăzneală nemaipomenită pentru acea perioadă de asuprire sovietică care a venit doar cu “văzutul”, fără a întreprinde ceva. Această imagine a încăperii ne-a asigurat încă odată de sentimentele curate ale acestui om de o cinste deosebită.
Victor Boian s-a dovedit a fi o persoană foarte deschisă. Dânsul ne-a vorbit despre cel de-al doilea război mondial, despre trăirile lui din acea perioadă, dar și despre ceea ce l-a determinat să ridice acest monument al eroilor căzuți pe câmpul de luptă. Am aflat că acesta era un vis neîmplinit al copilului care era pe atunci Victor Boian, în vârstă de doar 11 ani.
“Acești soldați au fost dintotdeauna cuminți, curați, harnici, deștepți, blânzi, cu suflet mare, care niciodată nu au încălcat vreo lege. La 15 aprilie 1944 a fost dusă o lupta înverșunată pe frontul Purcari-Răscăieți. Românii erau înmormântați în sicrie aparte, pe partea stângă și dreaptă a cimitirului, nicidecum pe centru. Timp de 4 luni, aici au fost îngropați peste 300 de români. La sfârșitul războiului au venit sovieticii, care au dărâmat totul.
Oamenilor li s-au dat loturi pe pământul acelui cimitir și la Adunarea Obștească Generală am ieșit în centru și am zis: ”Oameni buni, haideți să nu ne îmbogățim de pe mormintele acelor oameni! Se părea că au înțeles, dar după ce am incercat sa sădesc niște iarbă acolo, tot veneau cu vitele la păscut pe acel teritoriu. M-am certat cu unu’, m-am certat cu altu’, m-am certat cu 10 și am renunțat…
Dintotdeauna am vrut să fac un monument pentru acești soldați căzuți, numai că nu am avut posibilitatea. Acum am angajat un escavator, un tractor, am făcut podul și am construit porțile. Apoi am arat cimitirul care fusese distrus de sovietici. Am mai grămădit încalțăminte, centuri, baionete, brichete ale soldaților pe care le-am pus în spatele monumentului. Mulți au vorbit despre acest fapt: cum că m-a ajutat primarul, mulți au fost nemulțumiți, dar eu am făcut ce am vrut o viață întreagă! L-am făcut ca să rămână în sat istorie. Acum vreau sa fac un trotuar din teracotă, să pun flori, să mai îngrijesc de acel monument și de împrejurimi.”
Astfel, Victor Boian a vorbit timp de aproape o ora, lăsându-ne profund impresionați. M-a surprins plăcut corectitudinea și coerența discursului. Vorbea cu atâta dăruire, cu atâta entuziasm, încât nici măcăr nu am observat cât de repede a trecut timpul.
La ieșire, ne-a propus să închinăm câte un pahar cu vin. Noi, însă, nu am vrut să abuzăm de ospitalitatea moșului. Totuși, nu ne-a lăsat sa plecăm cu mâinile goale. Asemenea unui bunel, ne-a dat toate nucile pe care le avea pe masă, ceea ce ne-a lăsat cu un gust amar de nostalgie și tristețe…
Am mers apoi spre monument – o frumusețe rară. În spatele acestuia stătea cutia cu obiectele vechi aparținând soldaților: centuri, căni și altele. Pe fonul posomorât al vremii de afară, al copacilor goi și bătuți de vânt, prin prisma bătrânului ce privea cu lacrimi în ochi spre monumentul făcut de mâna lui care părea să emane o putere indistructibilă, un scut de apărare al nostru, al tinerei generații.
La poarta cimitirului stătea el. Victor Boian, încovoiat de vreme, cu fruntea însemnată de bătrânețe. L-am lăsat acolo, ca pe un stâlp care ne susține, ne ține în picioare și cu frunțile ridicate.
Întorcându-ne acasă încă auzeam cuvintele bătrânului blajin care pentru noi deveniseră un adevărat crez: Păstrați Nația, Țara, Limba și Sângele!
Ana B.
