republica moldova tagged posts

Pe 26 mai vor avea loc alegerile europarlamentare. Acestea ne privesc și pe noi, întrucât Republica Moldova depinde într-o foarte mare măsură de politicile Uniunii Europene. La rândul ei, UE depinde de politicienii care o conduc și pe care îi alegem inclusiv noi, cetățenii români originari din RM. Acest material nu este despre cine ar trebui să fie votați, ci mai degrabă despre cine ar putea acționa, odată ajunși în Parlamentul European, în dauna Uniunii și a spiritului ei.

De ce ne-ar interesa europarlamentarele?

Spre deosebire de alegerile naționale, de la care așteptăm rezultate imediate în toate domeniile, de la economie până la educație și justiție, alegerile europarlamentare sunt mai îndepărtate de noi și de nevoile noastre imediate...

Deși nu putem avea certitudinea că alegerile parlamentare vor decurge legal, viziunea fiecăruia dintre noi trebuie să rămână cea a unei R.Moldova democrate, în care votul fiecăruia dintre noi contează. Altfel, conformismul ne va duce la situația în care din actualul pseudostat va rămâne doar regimul, iar cetățenia moldovenească va fi bună doar pentru a o obține prin recunoaștere pe cea română. Iar noii cetățeni europeni nu vor avea nici de unde să emigreze. Ceea ce, în epoca libertății circulației și a celorlalte oportunități, nu este neapărat un lucru rău. Doar că asta ar însemna că cei care ne-au furat tuturor din resurse și șanse ar rămâne să se lăfăie în agoniselile lor ilegale de până acum.

Din această perspectivă, este foarte importa...

31 august este una dintre acele zile în care este firesc și chiar necesar să vorbim despre identitatea noastră națională. Fie și în context european, internațional și intergalactic. N-ar fi dacă n-am fi trecut prin anexări, ocupații, foamete, crimă și dictatură. Dar iată că suntem cine suntem și trebuie să ne asumăm acest lucru. Iar noi suntem români și vorbim limba română. Totuși, e mai ușor de scris decât de convins pe cineva de asemenea lucruri care țin de valorile fiecăruia dintre noi, ținând cont de educația la care am avut acces, la sursele zilnice de informare și de modalitatea în care ne-am socializat. Tocmai de aceea, cred că ar fi bine să ieșim din paradigma în care încercăm să-i convingem pe cei care au alte păreri decât noi legate de propria lor identitate națională...

În timp ce la Chișinău protestatarii erau cărați pe sus de sub statuia lui Ștefan cel Mare, câteva zeci de manifestanți ai marșului Centenar au încercat să treacă frontiera dintre România și Republica Moldova. Așa enervantă și nedreaptă cum e aceasta, granița asta trebuie să fie respectată cu tot cu setul de reguli aferente. Noi cu toții le respectăm așa cum și alții trebuie să le respecte. Nu ne place nici de graniță și nici de fantomele lui Ribbentropp și Molotov, dar până una-alta, nici unul dintre cele 2 referendumuri privind înlăturarea acestei granițe în 2 state n-au fost desfășurate. Prin urmare, orice forțare a limitelor legale nu poate fi considerată decât ceea ce este: o încălcare a legii.

Disputa a intervenit, însă, pentru că legil...

Ne aflăm în a patra lună din anul Centenarului și încă n-am reușit să vedem niște proiecte cu adevărat benefice apropierii dintre românii de pe cele două maluri ale Prutului. Am văzut, în schimb, multă vorbărie din partea oamenilor politici și aleșilor de orice fel, care sunt dispuși să facă orice pentru a mai fi aleși odată. Am mai văzut și evenimente populiste, învăluite în nori denși de propagandă cinică, în care tuturor unioniștilor li s-au făcut aceleași promisiuni deșarte pe care le-am tot auzit. Am mai văzut și dispute pe Facebook sau prin presă, inițiate de liderii unioniștilor manifestanți, care încercau să ne demonstreze că cei care nu le agreează discursul și intențiile sunt portavocile lui Putin...

Centenarul

Zilele astea celebrăm 100 de ani de la Unirea Republicii Democrate Moldovenești cu Regatul României, prima entitate devenind provincie a celei de a doua. Vă îndemn să urmăriți întreaga poveste aici, unde niște tineri istorici au reușit să prezinte Unirea pe șleau, adică așa cum se cade: cu bună-dispoziție, umor și realism. Iar în timp ce noi celebrăm (în familie, în Piața Marii Adunări Naționale, pe rețelele de socializare, sau prin articole ca acesta), alții se enervează, simțindu-se neglijați, sau chiar insultați...

Tocmai am dat Going unui event creat de prietenul și codublunaționalul meu Vitalie Cojocari, care m-a invitat să ne vedem duminică în jurul orei 12:00 la Ambasada Republicii Moldova din București (Aleea Alexandru 40). Noi vom fi acolo cu mândrie și cu o parte din familie. Ceilalți membri ai familiei noastre extinse vor vota pe la alte secții din Chișinău, Drochia, Bălți, Aneni, Râșcani, Glodeni, Paris, Moscova, Haga, SUA și așa mai departe. Sper să faceți și voi mâine toată ziua coadă la vot, indiferent de țara în care veți vota. Avem mare nevoie să facem asta. Nu e vorba aici doar de entitatea denumită Republica Moldova, ci de niște milioane de oameni care riscă să se îndepărteze și mai mult de civilizație.

Astăzi trebuie să fim cu toții conștienți ...

S-a tot vorbit despre necesitatea schimbării de paradigmă în care funcționează relațiile dintre România și Republica Moldova. Este vorba de modernizarea acesteia, până la aducerea într-o albie în care principiile generic numite pragmatice, să prevaleze asupra celorlalte principii, generic numite emoționale. Totuși, în mod evident, emoțiile nu pot și nu trebuie să fie ignorate. Asta pentru că, altfel, n-am mai putea vorbi despre acel sprijin necondiționat cu care s-a obișnuit toată lumea (și pe care unii îl și parazitează), venit dinspre România. Toată chestiunea stă, însă, în prioritizare. Or, în acest moment, prioritatea este ca în atitudinea României să prevaleze pragmatismul.

Unii ar fi tentați să afirme că eficiența se leagă doar de pragmatism, nu și de emoții. Eu cred că asemenea afirmații ar fi cel puțin hazardate, din același motiv pe care l-am enunțat mai sus și care poate fi detaliat în felul următor. Trecutul comun, cultura comună, elementele identitare comune și, mai nou, aspirațiile europene comune ale majorității celor 2 populații, asigură o relație cu totul și cu totul specială, dar și cu un imens potențial de a fi și productivă, între două realități statale curente și între 2 populații similare, dar temporar înstrăinate (”estranged”, ar zice americanii de la Guns N’ Roses, dacă i-ar interesa tulburările pământești ale est-europenilor). Prin urmare, chiar dacă, prin aceste rânduri salut schimbarea de atitudine a României, nu înseamnă că subestimez aspectele emoționale. Ar fi inuman și dăunător să facem asta.

Moldovenii nu pot fi, cu mici excepții, decât exaltați sau depresivi. Echilibrul și analiza ne sunt, de regulă, străine. Exaltările pot veni datorită nunților, cumătriilor, petrecerilor de orice fel, zilelor de intrare a banilor de la rudele din străinătate, cumpărăturilor luxoase, a reunirilor la garaj, sau a altor asemenea evenimente pline de rost.

Dar după râs vine plâns, chiar și pe ”planeta Moldova”. Nimeni dintre noi încă n-a reușit să doboare această dură legitate a vieții. Și iată că unul dintre sondajele relativ veridice, dat astăzi publicității, cuantifică depresia moldovenilor, arătând că 87% dintre aceștia consideră că societatea lor se îndreaptă într-o direcție greșită. Pentru cei cărora li se pare că cifra asta este insuficient de grotescă pentru a se convinge că trăiesc în mocirlă, reformulez rezultatul: 9 din 10 moldoveni consideră că societatea în care își duc veacul, își gâfâie ultima suflare. Societatea, nu statul. Adică nici Unirea, nici aderarea la UE, nici contopirea virtuală cu Rusia, prin regiunea separatistă transnistreană, nu va schimba situația. Asta pentru că societatea, spre deosebire de stat, nu se schimbă prin simpla redesenare a granițelor politice. Oamenii, adică noi, tot acolo vom fi. Și tot la fel de jalnici.

Eforturile manifestanților, care își sacrifică timpul, energia și alte resurse pentru a promova o cauză absolut legitimă, cea a Unirii a două state majoritar românești, sunt demne de admirația oricui. Nimeni nu poate contesta sacrificiul lor, care, în orice circumstanțe merită să fie salutate. Asta pentru că nu fiecare dintre noi alege să iasă în stradă, pe soare sau pe ploaie, pentru a ne susține cauza, în loc să ne vedem de treburile noastre rutinare. Cu atât mai mult, nu fiecare dintre noi, doar câteva sute bune, aleg să parcurgă o distanță de 100 km până la granița enervantă de pe Prut și dincolo de aceasta. Că este întotdeauna plăcut să te întâlnești cu cei care-ți împărtășesc opiniile, că unii manifestanți ies în stradă mai degrabă de dragul divertismentului și al senzațiilor tari, că nu sunt reprezentativi demografic, este adevărat. Dar efortul lor rămâne unul considerabil. Tocmai de aceea, reacțiile xenofobe și pline de ură ale putiniștilor de la Chișinău, care operează cu falsuri, în tentativa de a argumenta tot felul de minciuni grosolane despre identitatea noastră națională, despre dușmanii și prietenii națiunii noastre, mi se par inacceptabile. Mai mult, caracterul instigator la ură al acestor afirmații ar trebui să intre în atenția Consiliului Antidiscriminare și să li se dea amenzi și pedepse pe măsură.

La ora la care scriu acest articol, marșul de comemorare a 203 ani de la anexarea Basarabiei (Estul Moldovei) de către Imperiul Țarist încă nu a început. Văd surse care titrează că cei care se deplasează din raioane spre Chișinău sunt opriți de poliție. ”Miliție” îi zic unele ziare, citând ”surse”, dar fără a pune la dispoziția cititorilor dovezi media, atât de accesibile astăzi oricui vrea să le obțină. Asta dacă ele, bineînțeles, există. Sursele citate provin din sânul organizatorilor acțiunii de comemorare, care, iată, s-a transformat în tot felul de alte chestii, inclusiv în protest împotriva guvernării și într-un marș care va avea loc în Piața Marii Adunări Naționale (!). O fi miting, de fapt, nu știu.

Acest protest ar trebui, dacă totul decurge conform planului unora dintre organizatori, să se asimileze în opinia publicului cu celelalte proteste organizate de ceilalți cetățeni revoltați, adică de la Platforma Demnitate și Adevăr. Diferența este că la acțiunea de astăzi se va cere Unirea necondiționată, iar la celelalte se va cere, precum s-a mai cerut, eradicarea corupției. Prin urmare, publicul larg ar trebui ca, după câteva acțiuni masive organizate și de unii și de ceilalți, să-i asimileze pe cei care vor să modifice granițele a 2 state cu cei care cer reformarea internă a unui singur stat. Diferența dintre cele 2 deziderate este, după cum bine se vede, ca de la cer la pământ. Este o diferență care se înscrie exact în dezbaterea mai largă a celor 2 scenarii de evoluție pentru Republica Moldova: 1. Reformarea, europenizarea, aderarea la UE, apoi Unirea cu România; sau 2. Unirea cu România, după care fie ce o fi, căci oricum ”suntem singuri pe pământ, nu ne interesează ce cred alte state europene și oricum n-avem nevoie de nimeni”.

La una dintre reuniunile APCE, din ianuarie 2011, fostul președinte al României i-a dat o replică memorabilă unui parlamentar rus. Acesta insinuase, în plen, că România ar intenționa să anexeze Republica Moldova, motiv pentru care le acordă (a se citi „le recunoaște”) cetățenia română. Mai exact, replica președintelui a sunat așa, citez: „Rog să notați că România nu are nici un fel de experiență în anexarea altor state”.

Mesajul răspicat, transmis natural și dintr-o bucată, precum ne obișnuise ex-președintele, a stârnit la acea vreme un val de admirație și laude, din partea celor care au cât de cât idee de istorie. Chiar și parlamentarii Consiliului Europei, alții decât cei ruși, l-au aplaudat spontan pe oficialul român. Mulți au zis atunci că, în sfârșit, Putin și-a găsit nașul la nivel de discurs și stil. Nu știu dacă aceștia au avut sau nu dreptate, întrucât fostul președinte n-a prea interacționat în vederea tuturor cu oficialii ruși, decât cu mici excepții. Prin urmare, n-am avut ocazia să ne convingem de pertinența acestei remarci.

Dar nu asta contează acum, ci sentimentul de mândrie și de satisfacere a unor frustrări vechi de ale europenilor, mai ales ale celor odinioară ocupați de ruși, pe care a reușit să-l răscolească replica fostului oficial român.

Am participat recent la dezbaterea publică a Fundației Universitare a Mării Negre, ”Contra-maidan la Chișinău”. Cei mai mulți dintre vorbitori au pornit de la ideea că noua construcție politică numită Alianța Pentru Moldova Europeană (APME), formată oficial din PLDM și PD nu va putea funcționa fără suportul PCRM. Baza pentru această judecată o reprezintă demonstrația pe care aceste 3 partide ne-au făcut-o odată cu alegerea conducerii Parlamentului și a structurilor acestuia. Aprecierea este cu atât mai îndreptățită, cu cât pe parcursul celor 7 săptămâni, formula 2+PCRM a dat deja roade, în timp ce mult-așteptata AIE3 n-a produs nimic. Este rezonabil să apreciem lucrurile în acest fel, având în vedere că dincolo de isteria publică provocată de caracterul obscur al negocierilor, contează rezultatele. Iar rezultatele de acum nu sunt prea optimiste. Sau cel puțin nu la fel de optimiste precum ar fi fost formarea AIE3 împreună cu PL.

Pornind de la acest peisaj puțin optimist, dar și ținând cont de sprijinul imens acordat de către Romania, adresarea întrebării din titlu, este absolut legitimă. Răspunsul, însă, nu este foarte clar. Nu va fi clar nici atunci când vom avea un guvern votat de o majoritate, dar susținut politic de o minoritate.

Cu siguranță, numărul lucrurilor prost înțelese despre noi este mult mai mare decât spune titlul. Fiecare ar putea întocmi o listă cu minimum zece lucruri care se referă la imaginea noastră și care sunt prost sau deloc înțelese de către străinii pe care îi cunoaștem. Cu toate acestea, eu mă voi referi doar la trei dintre ele, pe care le consider esențiale și pe care le-am dezbătut cu persoane avizate, cu prestigiu, din unele state vest-europene, iar mai nou, din SUA. Mai mult, eu consider că aceste trei lucruri despre care voi vorbi în continuare, trebuie să devină teme de campanie la parlamentarele din noiembrie, dincolo de înțepături, concerte și minciuni.

Agresiune armată rusească vs. război civil între moldoveni.Aparatul de propagandă al Federației Ruse, în buna tradiție a propagandei sovietice, lansase în 1992 versiunea cinică și arogantă, conform căreia războiul de pe Nistru a fost un război civil, adică purtat între cetățenii aceluiași stat. Rușii încearcă și astăzi să ne convingă de faptul că tații noștri, români moldoveni, au luptat în 1992 împotriva conaționalilor lor care regretau destrămarea URSS. Chiar dacă noi nu-i credem,

Avem noi, ca cetățeni, un talent de a ne crea singuri probleme false, ignorând problemele cu adevărat importante. Iar odată cu problemele, îi ignorăm și pe oameni, doar pentru că îi preferăm pe alții, care se poartă mai frumos cu noi, care ne zâmbesc mai mult, sau care ne primesc mai bine. Este și cazul concetățenilor noștri găgăuzi, care sunt, în mod inexplicabil, ignorați de mai toată lumea. Sigur, am putea găsi mai multe explicații pentru acest fapt.

Prima este legată de lipsa dorinței politicienilor de a-și părăsi zona de confort, asumându-și provocarea de a crea punți de comunicare cu regiunea. A doua ar fi că locuitorii regiunii au devenit de-a lungul anilor din ce mai rupți de realitățile restului statului moldovenesc, implicit de restul concetățenilor lor. O altă explicație ține de sentimentul de frică, atât de blamați de noi toți, dar atât de comun populațiilor neintegrate din statul nostru, mai ales găgăuzilor.

În mod ironic, autonomia mult-râvnită și oferită imediat după independență, nu le-a folosit prea mult, efectele acesteia fiind perverse și generând o izolare periculoasă. Chiar dacă, din punctul lor de vedere, autonomia avea foarte mult sens în acele vremuri tulburi de după destrămarea URSS, ideea s-a dovedit a fi păguboasă pentru toată lumea. Dincolo de satisfacția de a fi singurii găgăuzi