republica moldova tagged posts

Ne aflăm în a patra lună din anul Centenarului și încă n-am reușit să vedem niște proiecte cu adevărat benefice apropierii dintre românii de pe cele două maluri ale Prutului. Am văzut, în schimb, multă vorbărie din partea oamenilor politici și aleșilor de orice fel, care sunt dispuși să facă orice pentru a mai fi aleși odată. Am mai văzut și evenimente populiste, învăluite în nori denși de propagandă cinică, în care tuturor unioniștilor li s-au făcut aceleași promisiuni deșarte pe care le-am tot auzit. Am mai văzut și dispute pe Facebook sau prin presă, inițiate de liderii unioniștilor manifestanți, care încercau să ne demonstreze că cei care nu le agreează discursul și intențiile sunt portavocile lui Putin...

Centenarul

Zilele astea celebrăm 100 de ani de la Unirea Republicii Democrate Moldovenești cu Regatul României, prima entitate devenind provincie a celei de a doua. Vă îndemn să urmăriți întreaga poveste aici, unde niște tineri istorici au reușit să prezinte Unirea pe șleau, adică așa cum se cade: cu bună-dispoziție, umor și realism. Iar în timp ce noi celebrăm (în familie, în Piața Marii Adunări Naționale, pe rețelele de socializare, sau prin articole ca acesta), alții se enervează, simțindu-se neglijați, sau chiar insultați...

Tocmai am dat Going unui event creat de prietenul și codublunaționalul meu Vitalie Cojocari, care m-a invitat să ne vedem duminică în jurul orei 12:00 la Ambasada Republicii Moldova din București (Aleea Alexandru 40). Noi vom fi acolo cu mândrie și cu o parte din familie. Ceilalți membri ai familiei noastre extinse vor vota pe la alte secții din Chișinău, Drochia, Bălți, Aneni, Râșcani, Glodeni, Paris, Moscova, Haga, SUA și așa mai departe. Sper să faceți și voi mâine toată ziua coadă la vot, indiferent de țara în care veți vota. Avem mare nevoie să facem asta. Nu e vorba aici doar de entitatea denumită Republica Moldova, ci de niște milioane de oameni care riscă să se îndepărteze și mai mult de civilizație.

Astăzi trebuie să fim cu toții conștienți c...

S-a tot vorbit despre necesitatea schimbării de paradigmă în care funcționează relațiile dintre România și Republica Moldova. Este vorba de modernizarea acesteia, până la aducerea într-o albie în care principiile generic numite pragmatice, să prevaleze asupra celorlalte principii, generic numite emoționale. Totuși, în mod evident, emoțiile nu pot și nu trebuie să fie ignorate. Asta pentru că, altfel, n-am mai putea vorbi despre acel sprijin necondiționat cu care s-a obișnuit toată lumea (și pe care unii îl și parazitează), venit dinspre România. Toată chestiunea stă, însă, în prioritizare. Or, în acest moment, prioritatea este ca în atitudinea României să prevaleze pragmatismul.

Unii ar fi tentați să afirme că eficiența se leagă doar de pragmatism, nu și de emoții. Eu cred că asemenea afirmații ar fi cel puțin hazardate, din același motiv pe care l-am enunțat mai sus și care poate fi detaliat în felul următor. Trecutul comun, cultura comună, elementele identitare comune și, mai nou, aspirațiile europene comune ale majorității celor 2 populații, asigură o relație cu totul și cu totul specială, dar și cu un imens potențial de a fi și productivă, între două realități statale curente și între 2 populații similare, dar temporar înstrăinate (”estranged”, ar zice americanii de la Guns N’ Roses, dacă i-ar interesa tulburările pământești ale est-europenilor). Prin urmare, chiar dacă, prin aceste rânduri salut schimbarea de atitudine a României, nu înseamnă că subestimez aspectele emoționale. Ar fi inuman și dăunător să facem asta.

Moldovenii nu pot fi, cu mici excepții, decât exaltați sau depresivi. Echilibrul și analiza ne sunt, de regulă, străine. Exaltările pot veni datorită nunților, cumătriilor, petrecerilor de orice fel, zilelor de intrare a banilor de la rudele din străinătate, cumpărăturilor luxoase, a reunirilor la garaj, sau a altor asemenea evenimente pline de rost.

Dar după râs vine plâns, chiar și pe ”planeta Moldova”. Nimeni dintre noi încă n-a reușit să doboare această dură legitate a vieții. Și iată că unul dintre sondajele relativ veridice, dat astăzi publicității, cuantifică depresia moldovenilor, arătând că 87% dintre aceștia consideră că societatea lor se îndreaptă într-o direcție greșită. Pentru cei cărora li se pare că cifra asta este insuficient de grotescă pentru a se convinge că trăiesc în mocirlă, reformulez rezultatul: 9 din 10 moldoveni consideră că societatea în care își duc veacul, își gâfâie ultima suflare. Societatea, nu statul. Adică nici Unirea, nici aderarea la UE, nici contopirea virtuală cu Rusia, prin regiunea separatistă transnistreană, nu va schimba situația. Asta pentru că societatea, spre deosebire de stat, nu se schimbă prin simpla redesenare a granițelor politice. Oamenii, adică noi, tot acolo vom fi. Și tot la fel de jalnici.

Eforturile manifestanților, care își sacrifică timpul, energia și alte resurse pentru a promova o cauză absolut legitimă, cea a Unirii a două state majoritar românești, sunt demne de admirația oricui. Nimeni nu poate contesta sacrificiul lor, care, în orice circumstanțe merită să fie salutate. Asta pentru că nu fiecare dintre noi alege să iasă în stradă, pe soare sau pe ploaie, pentru a ne susține cauza, în loc să ne vedem de treburile noastre rutinare. Cu atât mai mult, nu fiecare dintre noi, doar câteva sute bune, aleg să parcurgă o distanță de 100 km până la granița enervantă de pe Prut și dincolo de aceasta. Că este întotdeauna plăcut să te întâlnești cu cei care-ți împărtășesc opiniile, că unii manifestanți ies în stradă mai degrabă de dragul divertismentului și al senzațiilor tari, că nu sunt reprezentativi demografic, este adevărat. Dar efortul lor rămâne unul considerabil. Tocmai de aceea, reacțiile xenofobe și pline de ură ale putiniștilor de la Chișinău, care operează cu falsuri, în tentativa de a argumenta tot felul de minciuni grosolane despre identitatea noastră națională, despre dușmanii și prietenii națiunii noastre, mi se par inacceptabile. Mai mult, caracterul instigator la ură al acestor afirmații ar trebui să intre în atenția Consiliului Antidiscriminare și să li se dea amenzi și pedepse pe măsură.

La ora la care scriu acest articol, marșul de comemorare a 203 ani de la anexarea Basarabiei (Estul Moldovei) de către Imperiul Țarist încă nu a început. Văd surse care titrează că cei care se deplasează din raioane spre Chișinău sunt opriți de poliție. ”Miliție” îi zic unele ziare, citând ”surse”, dar fără a pune la dispoziția cititorilor dovezi media, atât de accesibile astăzi oricui vrea să le obțină. Asta dacă ele, bineînțeles, există. Sursele citate provin din sânul organizatorilor acțiunii de comemorare, care, iată, s-a transformat în tot felul de alte chestii, inclusiv în protest împotriva guvernării și într-un marș care va avea loc în Piața Marii Adunări Naționale (!). O fi miting, de fapt, nu știu.

Acest protest ar trebui, dacă totul decurge conform planului unora dintre organizatori, să se asimileze în opinia publicului cu celelalte proteste organizate de ceilalți cetățeni revoltați, adică de la Platforma Demnitate și Adevăr. Diferența este că la acțiunea de astăzi se va cere Unirea necondiționată, iar la celelalte se va cere, precum s-a mai cerut, eradicarea corupției. Prin urmare, publicul larg ar trebui ca, după câteva acțiuni masive organizate și de unii și de ceilalți, să-i asimileze pe cei care vor să modifice granițele a 2 state cu cei care cer reformarea internă a unui singur stat. Diferența dintre cele 2 deziderate este, după cum bine se vede, ca de la cer la pământ. Este o diferență care se înscrie exact în dezbaterea mai largă a celor 2 scenarii de evoluție pentru Republica Moldova: 1. Reformarea, europenizarea, aderarea la UE, apoi Unirea cu România; sau 2. Unirea cu România, după care fie ce o fi, căci oricum ”suntem singuri pe pământ, nu ne interesează ce cred alte state europene și oricum n-avem nevoie de nimeni”.

La una dintre reuniunile APCE, din ianuarie 2011, fostul președinte al României i-a dat o replică memorabilă unui parlamentar rus. Acesta insinuase, în plen, că România ar intenționa să anexeze Republica Moldova, motiv pentru care le acordă (a se citi „le recunoaște”) cetățenia română. Mai exact, replica președintelui a sunat așa, citez: „Rog să notați că România nu are nici un fel de experiență în anexarea altor state”.

Mesajul răspicat, transmis natural și dintr-o bucată, precum ne obișnuise ex-președintele, a stârnit la acea vreme un val de admirație și laude, din partea celor care au cât de cât idee de istorie. Chiar și parlamentarii Consiliului Europei, alții decât cei ruși, l-au aplaudat spontan pe oficialul român. Mulți au zis atunci că, în sfârșit, Putin și-a găsit nașul la nivel de discurs și stil. Nu știu dacă aceștia au avut sau nu dreptate, întrucât fostul președinte n-a prea interacționat în vederea tuturor cu oficialii ruși, decât cu mici excepții. Prin urmare, n-am avut ocazia să ne convingem de pertinența acestei remarci.

Dar nu asta contează acum, ci sentimentul de mândrie și de satisfacere a unor frustrări vechi de ale europenilor, mai ales ale celor odinioară ocupați de ruși, pe care a reușit să-l răscolească replica fostului oficial român.

Am participat recent la dezbaterea publică a Fundației Universitare a Mării Negre, ”Contra-maidan la Chișinău”. Cei mai mulți dintre vorbitori au pornit de la ideea că noua construcție politică numită Alianța Pentru Moldova Europeană (APME), formată oficial din PLDM și PD nu va putea funcționa fără suportul PCRM. Baza pentru această judecată o reprezintă demonstrația pe care aceste 3 partide ne-au făcut-o odată cu alegerea conducerii Parlamentului și a structurilor acestuia. Aprecierea este cu atât mai îndreptățită, cu cât pe parcursul celor 7 săptămâni, formula 2+PCRM a dat deja roade, în timp ce mult-așteptata AIE3 n-a produs nimic. Este rezonabil să apreciem lucrurile în acest fel, având în vedere că dincolo de isteria publică provocată de caracterul obscur al negocierilor, contează rezultatele. Iar rezultatele de acum nu sunt prea optimiste. Sau cel puțin nu la fel de optimiste precum ar fi fost formarea AIE3 împreună cu PL.

Pornind de la acest peisaj puțin optimist, dar și ținând cont de sprijinul imens acordat de către Romania, adresarea întrebării din titlu, este absolut legitimă. Răspunsul, însă, nu este foarte clar. Nu va fi clar nici atunci când vom avea un guvern votat de o majoritate, dar susținut politic de o minoritate.

Cu siguranță, numărul lucrurilor prost înțelese despre noi este mult mai mare decât spune titlul. Fiecare ar putea întocmi o listă cu minimum zece lucruri care se referă la imaginea noastră și care sunt prost sau deloc înțelese de către străinii pe care îi cunoaștem. Cu toate acestea, eu mă voi referi doar la trei dintre ele, pe care le consider esențiale și pe care le-am dezbătut cu persoane avizate, cu prestigiu, din unele state vest-europene, iar mai nou, din SUA. Mai mult, eu consider că aceste trei lucruri despre care voi vorbi în continuare, trebuie să devină teme de campanie la parlamentarele din noiembrie, dincolo de înțepături, concerte și minciuni.

Agresiune armată rusească vs. război civil între moldoveni.Aparatul de propagandă al Federației Ruse, în buna tradiție a propagandei sovietice, lansase în 1992 versiunea cinică și arogantă, conform căreia războiul de pe Nistru a fost un război civil, adică purtat între cetățenii aceluiași stat. Rușii încearcă și astăzi să ne convingă de faptul că tații noștri, români moldoveni, au luptat în 1992 împotriva conaționalilor lor care regretau destrămarea URSS. Chiar dacă noi nu-i credem,

Avem noi, ca cetățeni, un talent de a ne crea singuri probleme false, ignorând problemele cu adevărat importante. Iar odată cu problemele, îi ignorăm și pe oameni, doar pentru că îi preferăm pe alții, care se poartă mai frumos cu noi, care ne zâmbesc mai mult, sau care ne primesc mai bine. Este și cazul concetățenilor noștri găgăuzi, care sunt, în mod inexplicabil, ignorați de mai toată lumea. Sigur, am putea găsi mai multe explicații pentru acest fapt.

Prima este legată de lipsa dorinței politicienilor de a-și părăsi zona de confort, asumându-și provocarea de a crea punți de comunicare cu regiunea. A doua ar fi că locuitorii regiunii au devenit de-a lungul anilor din ce mai rupți de realitățile restului statului moldovenesc, implicit de restul concetățenilor lor. O altă explicație ține de sentimentul de frică, atât de blamați de noi toți, dar atât de comun populațiilor neintegrate din statul nostru, mai ales găgăuzilor.

În mod ironic, autonomia mult-râvnită și oferită imediat după independență, nu le-a folosit prea mult, efectele acesteia fiind perverse și generând o izolare periculoasă. Chiar dacă, din punctul lor de vedere, autonomia avea foarte mult sens în acele vremuri tulburi de după destrămarea URSS, ideea s-a dovedit a fi păguboasă pentru toată lumea. Dincolo de satisfacția de a fi singurii găgăuzi

Vestea liberalizării regimului de vize le-a picat bine aproape tuturor, dar nu am văzut decât membrii partidelor politice de la putere emulând entuziasm. Sau cel puţin nu în public.

Acest fapt se leagă atât de capacitatea noastră moştenită, dar inutilă, de a disimula emoţiile pozitive, cât şi efectelor perverse ale propagandei moscovite.

Vedem zi de zi articole de opinii, jurnale de călătorie, sau interviuri cu oaspeţi din vest, care nu mai contenesc să se mire de frumuseţea locurilor din republică şi de expresiile posace ale moldovenilor. Cu excepţia câtorva cetăţeni mai plimbaţi, a unor tineri plini de speranţe şi a unor oameni de vârsta a doua care realizează că-şi vor putea petrece vacanţele alături de copiii lor plecaţi la studii sau la muncă în afară, cei mai mulţi moldoveni se poartă de parcă au fost puşi să tragă-n plug.

Apropierea Summitului Parteneriatului Estic de la Vilnius este intens comentată de întreaga presă din Republica Moldova şi nu numai.

Momentul istoric decisiv înseamnă şi un prilej de reflecţie profundă, dar şi de analiza pertinentă a viitorului republicii de peste Prut.

Interviul următor surprinde punctul de vedere al unuia dintre cei mai buni editorialişti şi comentatori din Republica Moldova – Tudor Cojocariu. Originar din Chişinău şi absolvent al SNSPA – profilul Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană, Tudor Cojocariu are o bogată activitate publicistică, iar în prezent este Responsabil Proiecte la Departamentul Politici pentru Relaţia cu Românii de Pretutindeni.

Chestiunea acordării cetăţeniei române în condiţii speciale este şi va rămâne una controversată, având mize de ordin moral, istoric, dar şi geopolitic. Mulţi sunt actorii cărora nu le-ar convine ca trecutul, aşa cum apare el în memoria colectivă a celor care au reţinut ceva din istoria învăţată în şcoală, “să se răzbune” pe cei care şi-au imaginat că pot sta în calea unităţii culturale a unui popor. Dar asta nu are de ce să împiedice acel popor să vrea mai mult, să depună toate eforturile pentru a prospera şi pentru a recupera anii pierduţi din cauze neimputabile lui.

Spiritul celor de mai sus se regăseşte şi în articolul 11 din Legea cetăţeniei, care sună în felul următor: “Persoanele care au dobândit cetăţenia română prin naştere sau prin adopţie şi care au pierdut-o din motive neimputabile lor sau această cetăţenie le-a fost ridicată fără voia lor, precum şi descendenţii acestora până la gradul III, la cerere, pot redobândi sau li se poate acorda cetăţenia română (…)”. Chestiunea constă, aşadar, în această lipsă de imputabilitate,

Relaţiile dintre România şi Republica Moldova au avut, odată cu recunoaşterea internaţională a independenţei celei din urmă, o evoluţie constant de inconstantă.

Încă de la începutul anilor 90, cooperarea dintre cele două state a stat sub semnul unor „poduri de flori” care au reprezentat mai mult decât un eveniment simbolic, ci un tip de abordare în sine, care s-a dovedit a fi un soi de paradigmă în care a funcţionat ani de-a rândul România. Spun că a funcţionat doar România, pentru că doar de la ea se aştepta toată lumea să vină cu soluţii, resurse şi asistenţă, în toate sensurile. Şi totuşi, necesitatea de schimbare, sau dacă vreţi, de o resetare a relaţiei, se simţea de mai multă vreme.

Anume din această perspectivă, recentele iniţiative ale celor două guverne, fortificate în cadrul şedinţei comune de la Iaşi, reprezintă un semnal că treptat ieşim din paradigma podurilor de flori şi ne încadrăm în cea a podurilor de beton, gazoducte