ue tagged posts

E firesc să fim tentați să simplificăm lucrurile, să vrem soluții imediate, după tiparul ”aici și acum”, promovat de niște oameni ale căror viziuni n-au adus nimic bun. Frustrarea noastră, a unioniștilor, e mare și s-a acumulat în timp, timp de generații. Aceasta s-a transmis ”din tată-n fiu”, în condițiile în care spațiul public nu era nici pe departe deschis, așa cum este acum. Prin urmare, zestrea aceasta simbolică a ajuns să atârne uneori ca o ghiulea de picioarele noastre, iar alteori de gândirea noastră, împiedicându-ne în drumul nostru spre Unire. Lăsând metaforele la o parte, cred că a venit demult timpul să învățăm ceva din deriva tristului pseudostat R.Moldova și a celuilalt segment, mai mare, a națiunii române, statul român de azi...

2016 este anul în care ne-am făcut de râs, din nou, după ce majoritatea concetățenilor noștri l-a făcut pe Dodon (ne)președinte. Cu ilegalități, cu încălcării ale normelor bunului simț sau ale eticii, trista pată rozalie de pe fața R.Moldova a ajuns în fruntea statului. Tot în 2016, cei mai importanți donatori externi ai republicii care l-a instalat pe Dodon la președinție, au fost Uniunea Europeană, Banca Mondială, Organizația Națiunilor Unite, România și Statele Unite ale Americii. Totuși, la aproape 1 an de (ne)președinție, Dodon declară că cei mai importanți prieteni ai noștri sunt Rusia și Turcia. Pe ce se bazează, care-i sunt calculele, ce viziune are și ce strategie aplică acest mancurt, nu-i poate fi pe deplin clar unui om întreg la minte...

După mai multe introduceri dramatice din partea europenilor, dar și mai multe victimizări patetice din partea guvernanților noștri, coaliția de centru-dreapta din Parlamentul European a venit cu o reacție dură în privința introducerii votului mixt. Picătura care a umplut paharul a fost faptul că puterea a ignorat cu desăvârșire opoziția, societatea civilă, diaspora organizată, o parte considerabilă a cetățenilor și, nu în ultimul rând, Comisia de la Veneția.

În declarație, Partidul Popular European și Alianța Liberalilor și Democraților Europeni, care formează de ceva vreme o coaliție la nivel european, au folosit următoarele formulări deosebit de ferme și rare pentru limbajul obișnuit al oficialilor de asemenea nivel:  ”În loc să crească nivelul de trai în țar...

Lucrurile se complică pentru alianța #PlahaDon, care primește șuturi după șuturi de la partenerii occidentali. În timp ce bandiții noștri de la guvernare plătesc din banii noștri firme americane dubioase să le facă lobby murdar pe la stakeholder-ii din toată lumea, oficialii de la Bruxelles dau semne că ar fi imuni la propaganda puterii. Și bine fac.

Oricât ar încerca alde Candu și Filip să ne ducă de nas, făcând-o pe responsabilii și speriindu-ne că din cauza opoziției, care-i manipulează pe bieții europeni, poporul va muri de foame, bieții europeni știu că La Famiglia are nevoie de granturi și împrumuturi doar pentru interesele lor egoiste...

În prag de alegeri, redactorii de la Intervio.ro i-au intervievat pe 4 dintre miile de tineri români originari din stânga Prutului cu privire la alegeri și la viitorul Republicii Moldova. M-am numărat și eu printre aceștia. 

În mod evident, mesajele și îndemnurile noastre merg mai ales către tinerii din România și din Occident, care înțeleg că #maiavemoșansă duminică pe #13noiembrie. Mergeți la vot sau îndurați rușinea de după.

De câțiva ani încoace, cam de când am început să primim mai mulți bani de la Uniunea Europeană, găgăuzii, bulgarii și locuitorii din estul Nistrului (să le zicem transnistreni) au fost cel puțin la fel de băgați în seamă de către donatori ca și ceilalți cetățeni moldoveni. De exemplu, azi am mai văzut o știre care zicea că europenii vor investi, prin UNDP, 6,5 milioane de euro în dezoltarea rurală, infrastructură, proiecte intercomunitare și întreprinderi mici și mijlocii.  Abordarea aceasta este una normală, corectă și explicabilă, din punctul meu de vedere. Dar nu și al multor altora dintre concetățenii noștri, care reclamă ineficiența unor asemenea măsuri.

Argumentele lor sunt, la prima vedere plauzibile: enclavizații nu pot fi determinați să-și schimbe orientarea antieuropeană, putinistă și sovietoidă. Ei vor rămâne în afara ariei de influență a lumii civilizate, indiferent de cuantumul resurselor investite în modernizarea lor, întrucât orientarea lor e cumva ”predefinită” de educația sovietică, propaganda rusească și izolarea de spațiul valoric de la vest de Prut. În plus, ei consideră că reprezentanții politici ai găgăuzilor, care sunt instrumentați electoral de către partidele chișinăuiene cu fiecare ocazie, au oricum propria lor agendă, care nu corespunde cu cea a Chișinăului și, cu atât mai mult cu cele ale UE, a SUA, sau a României. Realitatea confirmă această viziune. Vedeți tentativele lor de adoptare a unei legi electorale, a unui cod al educației și altor asemenea acte care i-ar plasa mai presus de legea republicii și de Constituție.

Am participat ieri la evenimentul de lansare a raportului anual al think-tank-ului bucureștean Expert Forum. În mod evident, așa cum bine îi stă unui think-tank, lansarea a fost de fapt o dezbatere. Și una foarte consistentă, de altfel, cu subiecte și idei foarte bine delimitate și bine argumentate. Cu cele mai multe dintre acestea rezonez și mă bucur că avem conturat un alt pol de analiză a chestiunii relației româno-române, pe lânga cel tradițional deja al Fundației Universitare a Mării Negre, alături de Acțiunea 2012 & friends. Cu cât mai multe poluri, forumuri și grupuri cu atât mai bine. În fond, relațiile sunt complexe. La fel și Unirea, tot complexă este. Prin urmare, o singură perspectivă n-ar putea nicidecum duce la dezideratul nostru comun. Puteți vedea aici înregistrarea integrală a evenimentului, inclusiv intervenția mea de pe la sfârșit.

De fapt, anume ideile exprimate în această scurtă intervenție le voi dezvolta în continuare. Ascultându-i pe vorbitori, inclusiv pe Maia Sandu, care a fost key note speaker, am avut o senzație de deja-vu. Păstrând limitele și admițând evoluția calitativă a personajelor pozitive, mi-am amintit de anii 2006-2009, când auzeam același discurs, cu alte accente și alte personaje negative, din partea Partidului Liberal, Alianței Moldova Noastră și a Partidului Liberal Democrat. Până și Partidul Democrat avea o retorică ce nu provoca doar greață, așa cum se întâmplă acum.

S-a tot vorbit despre necesitatea schimbării de paradigmă în care funcționează relațiile dintre România și Republica Moldova. Este vorba de modernizarea acesteia, până la aducerea într-o albie în care principiile generic numite pragmatice, să prevaleze asupra celorlalte principii, generic numite emoționale. Totuși, în mod evident, emoțiile nu pot și nu trebuie să fie ignorate. Asta pentru că, altfel, n-am mai putea vorbi despre acel sprijin necondiționat cu care s-a obișnuit toată lumea (și pe care unii îl și parazitează), venit dinspre România. Toată chestiunea stă, însă, în prioritizare. Or, în acest moment, prioritatea este ca în atitudinea României să prevaleze pragmatismul.

Unii ar fi tentați să afirme că eficiența se leagă doar de pragmatism, nu și de emoții. Eu cred că asemenea afirmații ar fi cel puțin hazardate, din același motiv pe care l-am enunțat mai sus și care poate fi detaliat în felul următor. Trecutul comun, cultura comună, elementele identitare comune și, mai nou, aspirațiile europene comune ale majorității celor 2 populații, asigură o relație cu totul și cu totul specială, dar și cu un imens potențial de a fi și productivă, între două realități statale curente și între 2 populații similare, dar temporar înstrăinate (”estranged”, ar zice americanii de la Guns N’ Roses, dacă i-ar interesa tulburările pământești ale est-europenilor). Prin urmare, chiar dacă, prin aceste rânduri salut schimbarea de atitudine a României, nu înseamnă că subestimez aspectele emoționale. Ar fi inuman și dăunător să facem asta.

În timp ce la București, clasa politică românească este pe cale de a se reforma, sub presiunea celor mai mari proteste de stradă de la Revoluție încoace, noi încă ne mai tragem de șireturi privind chestiuni scandalos de banale. În România, după prima zi de protest, au picat guvernul și un primar de sector cu cele mai bune șanse la primăria generală. În RM, după jumătate de an de proteste, a picat un partid care susține revendicările protestatarilor. În mod ironic, diferența uriașă de nivel este dată chiar de cuplul Ponta-Plahotniuc. Dacă primul a demisionat la cererea noului său șef pe linie de partid, Dragnea, luând cu el întregul guvern, atunci al doilea a rămas în picioare, trimițând la plimbare, printr-o majoritate parlamentară pro-moscovită, guvernul proeuropean moldovean.

Mai mult. Întregul sistem de pe malul Dâmboviței se clatină acum serios, sub ghionturile Direcției Naționale Anticorupție, iar acum și ale străzii. Căderea guvernului a sporit numărul protestatarilor din întreaga țară, care, obținând o victorie imediată, dar imensă, au ieșit entuziasmați să ceară ceea ce au tot cerut mocnit de la Revoluție încoace: o clasă politică nouă, funcționari competenți, factori decizionali integri, o justiție curată și, nu în ultimul rând, respect. Sistemul moldovenesc, însă, se regenerează mereu ca un balaur, iar majoritatea populației, fie din comoditate, fie din lipsă de viziune, fie dintr-o dură disperare, înghite gogoșile artizanilor sistemului, prin presa prostituată, sau prin rețeaua de institiții și business-uri îmbârligate, de care depind cu toții.

Încercarea recentă a guvernării de a se pune bine cu societatea și cu reprezentanții unor organizații non-guvernamentale, s-a dovedit a fi deopotrivă inutilă și insultătoare. Asta pentru că nimeni dintre factorii interesați și participanți la spectacolul de prost gust n-a câștigat nimic în urma evenimentului. Toată lumea a anunțat de la bun început că n-are de gând să semneze nici un fel de pact cu guvernarea, iar soluțiile pe care le-au enunțat la unison atât reprezentanții PCDA, cât și ceilalți, au mai fost enunțate și anterior. De altfel, cele două fapte sunt printre puținele care rămân dătătoare de speranță. În fond, unii dintre membrii structurilor civice reprezentate ar fi putut să se sucească până acum, pactizând cu puterea. Iar faptul că nu au făcut-o poate însemna doar două lucruri: fie aceștia chiar sunt niște oameni serioși și coerenți, fie puterea actuală este atât de șubredă, încât nimeni nu s-ar mai alia cu ea.

Prin urmare, gestul celor de la platforma civică de a părăsi sala se înscrie perfect în logica acțiunilor lor de până acum. Aceștia au făcut act de prezență, au vociferat solicitările pe care le-au primit simbolic de la miile de protestatari care îi urmează, după care au plecat. Negocierea și, cu atât mai mult, pactizarea cu cei pe care tot ei îi numesc hoți, criminali, bandiți, oligarhi, iar mai nou juntă, n-ar fi încăput în nici un scenariu rațional. Ei pur și simplu au acționat coerent. Dacă au făcut bine sau rău urmează să vedem la următoarele alegeri parlamentare. Dar cert rămâne faptul că ei se țin de propria lor agendă și de simțul comun.

Am participat ieri la o dezbatere, care s-a transformat până la urmă într-o conferință. Aceasta a fost organizată de Fundația Universitară a Mării Negre, care devine una dintre cele mai importante organizații care promovează în spațiul public de pe cele două maluri subiectul relațiilor dintre România și RM. Din păcate, chiar dacă titlurile acestor evenimente variază de fiecare dată, având mult sens, chestiunile abordate sunt cam de fiecare dată aceleași. Ce-i drept, uneori updat-ate. Și discursurile unor vorbitori tot cam la fel sunt. Nu este neapărat o critică, or dacă lucrurile stagnează, este absolut firesc să stagneze și dinamica ideilor acelorași vorbitori. Partea bună a acestui tip de evenimente este că, de fiecare dată, există un key-speaker și speakeri ”mai puțin key”, însă noi, care reușesc să genereze idei originale. Plus-valoarea evenimentelor este adusă, de cele mai multe ori, anume datorită acestor contribuții.

De data aceasta, invitatul special a fost Alexandru Tănase, președinte al Curții Constituționale de la Chișinău și totodată fiul regretatului Constantin Tănase. În mod ironic, precedentul eveniment al Fundației la care am participat, l-a avut invitat special anume pe marele jurnalist. Acum, iată că l-am avut în fața noastră pe fiul acestuia; fapt simbolic ce mă duce cu gândul la respectul pe care îl merită această familie, pe de o parte, dar și la criza demografică în care ne zbatem de când ne știm. Mi-am amintit și de prietenii mei de la Chișinău, care îmi spun că pur și simplu nu ai cu cine lucra. Unii au emigrat recent, alții li s-au alăturat familiilor migrate mai demult, pe vremea agrarienilor sau a comuniștilor, ceilalți au potențial, dar nu mai au chef de nimic, fiind demoralizați de cleptomania și nesimțirea celor de la putere, iar cei din urmă, pur și simplu s-au alcoolizat sau s-au schimbat, sub amprenta mediului în care locuiesc, încât, pentru a-i urni de pe loc, ar trebui să faci cu ei reeducare.

Moldovenii nu pot fi, cu mici excepții, decât exaltați sau depresivi. Echilibrul și analiza ne sunt, de regulă, străine. Exaltările pot veni datorită nunților, cumătriilor, petrecerilor de orice fel, zilelor de intrare a banilor de la rudele din străinătate, cumpărăturilor luxoase, a reunirilor la garaj, sau a altor asemenea evenimente pline de rost.

Dar după râs vine plâns, chiar și pe ”planeta Moldova”. Nimeni dintre noi încă n-a reușit să doboare această dură legitate a vieții. Și iată că unul dintre sondajele relativ veridice, dat astăzi publicității, cuantifică depresia moldovenilor, arătând că 87% dintre aceștia consideră că societatea lor se îndreaptă într-o direcție greșită. Pentru cei cărora li se pare că cifra asta este insuficient de grotescă pentru a se convinge că trăiesc în mocirlă, reformulez rezultatul: 9 din 10 moldoveni consideră că societatea în care își duc veacul, își gâfâie ultima suflare. Societatea, nu statul. Adică nici Unirea, nici aderarea la UE, nici contopirea virtuală cu Rusia, prin regiunea separatistă transnistreană, nu va schimba situația. Asta pentru că societatea, spre deosebire de stat, nu se schimbă prin simpla redesenare a granițelor politice. Oamenii, adică noi, tot acolo vom fi. Și tot la fel de jalnici.

Așadar, Igor ”Seceră” Dodon și Renato ”Ciocan” Usatîi, și-au dat seama că nu sunt suficient de penibili de unii singuri și au decis să se ia de mână. După ce orgoliile lor mari de oameni mici nu i-au lăsat să-și unească devierile, acum s-au văzut nevoiți de tutorii lor financiari, deci morali, să se împreuneze.

Ca niște veritabili pui de Dzerjinski, au pus mâna pe recuzita aferentă și au pornit în șir sovietic, adică buluc, să mărșăluiască pe străzile Chișinăului, blocând circulația și acoperind găurile din trotuarele cu borduri sparte. Flancați de concetățeni de ai noștri, care nu s-au dumirit nici în 2015 că uniunea sovietică nu mai există decât în mințile lor, cei doi au vociferat cu aplomb lozinci pentru creiere înfierbântate și plate...

Militantismul în favoarea Unirii mi-a marcat studenția și, aș putea spune deja, o bună parte a tinereții. La fel s-a întâmplat și în cazul multor altor tineri dintre miile care au avut șansa de a prinde o bursă de studii în România. Situația aceasta este absolut firească, or nici un om cu o minimă educație și cu o elementară logică n-ar putea rămâne rece la faptul că, dincolo de râu, în statul vecin, există o populație de 5 ori mai mare decât cea a republicii tale, care vorbește aceeași limbă, are aceleași tradiții, aceeași istorie și aproximativ aceleași aspirații și valori. Bineînțeles, cei mai mulți din generația mea veneau deja cu o percepție pozitivă asupra României, dar și cu un minim bagaj de cunoștințe despre poporul nostru. Tocmai de aceea, mi s-a părut dintotdeauna firesc militantismul unionist, sau, cel puțin achiesarea la acesta.

Unii dintre noi au ajuns să lucreze în corporații și în mediul privat, alții în instituții de stat, iar ceilalți au profesiuni liberale, de la avocatură până la presă sau medicină. Foarte puțini dintre noi ar putea să fie convinși să-și schimbe atitudinea față de subiectul Unirii, or fiecare s-a obișnuit să-și apere convingerile și să și le argumenteze în orice împrejurări. Noi nu mai putem fi convinși că Unirea ar fi inoportună, inutilă sau imposibilă. Noi știm că nu e așa. De fapt, am știut-o cam dintotdeauna. Noi nu am devenit unioniști pentru că cineva ne-a instigat să fim, sau pentru că a încercat să ne convingă prin manipulări, jumătăți de adevăr și chiar minciună. Asta pentru că dincolo de propaganda superficială și trecătoare, pro sau contra Unirii, se află educația, tradițiile, valorile familiale și obișnuințele din cercul de apropiați. Iar acestea s-au dovedit a fi congruente cu ideea Unirii în toate formele ei dinainte de a ajunge în România.

Cred că a venit timpul să recunoaștem că noi, colectivitatea de indivizi pruto-nistreni, pe care unii o denumesc popor, alții bucată de popor, iar ceilalți merg chiar mai departe, numindu-ne stat-națiune, am atins un prag. După ce două sute de ani am acceptat toate ororile rușilor imperialiști, apoi a sovieticilor, după ce ne-am revoltat și noi, la urmă, împotriva unui mutant pseudo-statal la începutul anilor 90, despre care deja se știa că va cădea de tot, de câțiva ani ne rotim în jurul propriilor cozi, dând vina ba pe soartă (de parcă soarta nu ne-am face-o chiar noi), ba pe localizarea nefericită pe hartă (de parcă alții n-au jungle, vulcani, tsunami, inundații, vecini agresori), ba pe, mai nou, liderii politici pe care tot noi i-am ales.

Din scurta experiență a anilor de după Independență s-a văzut că orice revoltă populară nu face decât să-i schimbe pe unii cu alții, care ar fi putut fi, în alt context, colegi și amici. Asta pentru că structura lor, a liderilor, a fost mereu similară. Aluatul din celebra vorbă, a fost frământat având aceleași ingrediente: egoism, lăcomie, lene, aroganță și o foarte molipsitoare durere-n cot. Având aceste componente ambalate sub diverse fețe, denumiri, și slogane de-a lungul celor 24 de ani, trebuie să recunoaștem că aceasta ne este limita, iar cei pe care-i vedem la TV sunt expresia noastră, a tuturor, în diverse forme. Fie că vorbim despre un hoț cu gândul la scheme de corupție, despre o funcționară care-și îndeasă mita în poșetă, sau despre un șefuț care tocmai a revenit la birou de la shopping cu mașina de serviciu în timpul orelor de program.