rusia tagged posts

2016 este anul în care ne-am făcut de râs, din nou, după ce majoritatea concetățenilor noștri l-a făcut pe Dodon (ne)președinte. Cu ilegalități, cu încălcării ale normelor bunului simț sau ale eticii, trista pată rozalie de pe fața R.Moldova a ajuns în fruntea statului. Tot în 2016, cei mai importanți donatori externi ai republicii care l-a instalat pe Dodon la președinție, au fost Uniunea Europeană, Banca Mondială, Organizația Națiunilor Unite, România și Statele Unite ale Americii. Totuși, la aproape 1 an de (ne)președinție, Dodon declară că cei mai importanți prieteni ai noștri sunt Rusia și Turcia. Pe ce se bazează, care-i sunt calculele, ce viziune are și ce strategie aplică acest mancurt, nu-i poate fi pe deplin clar unui om întreg la minte...

Președintele Parlamentului moldav a dat lovitura. Andrian Candu a ajuns în beau-monde-ul american, pe paginile virtuale ale publicației The Daily Caller, alături de vechi și noi dive ca Jessica Biel, Paris Hilton, Mariah Carey și Kaley Cuoco. Deși avem motive rezonabile pentru a crede că textul nu-i aparține, probabil că cititorii săi anglofoni pe care (social)democrații încearcă să-i prostească prin materiale scrise de consultanți, vor avea impresia că pedistul chiar crede în ceea ce ”scrie”.

Începând cu titlul, Candu își arogă fraudulos legitimitatea de a se pronunța despre lupta anticorupție din Europa de Est. Asta deși se referă doar la RM și la lupta din imaginația sa cu corupția...

La un moment dat, cândva zilele astea, Republica Moldova își va serba cei 25 de ani de Independență. Odată cu ea, oamenii rezonabili care țin cât de cât la această parte din țară, vor serba desprinderea ei oficială de creatura dubioasă numită convențional URSS. Aceiași oameni vor comemora în același timp și începutul marelui eșec. Adică tot Independența.

Ne numărăm printre puținele populații care comemorează dobândirea Independenței. Deși nu toți dintre noi o recunoaștem, preferând să credem că n-am fost naivi în 1991, când am avut aroganța de a crede că putem gestiona un ditamai teritoriul, neavând destulă educație, viziune, minte sau curaj. Explicația e simplă și ne trimite, din nou, către ceva ce nu suntem în stare să admitem cu toții...

Articol scris pentru EastChange.eu, platforma oficială a proiectului

M-am întors recent de la Kiev, capitala Ucrainei, unde am făcut o vizită exploratorie de o săptămână alături de colegul meu de la FDSC, Valentin, în cadrul unui proiect finanțat de UNDP prin fondurile ODA ale Ministerului Afacerilor Externe. Exploratorie pentru că porneam cu gândul fix de a descoperi (da, din păcate taman ”a descoperi” este verbul) lucruri pe care, în mod normal, vecinii le știu deja unii despre ceilalți. Mai exact, urma să descoperim direct lucruri utile activitatea liderilor de ONG-uri, a experților și a altor stakeholderi din domeniul bunei guvernări și al educației. Scopul demersului este unul nobil și totodată ironic. În 2015, 2 români, unul din vestul Moldovei, iar celălalt din estul acesteia, mergeau la Kiev pentru a-și cunoaște vecinii. Sau și mai mult, pentru a-i face cunoscuți ONG-urilor românești (tot de pe ambele maluri ale Prutului, pentru că Valentin și colega noastră Iuliana vizitaseră deja Chișinăul cu același scop nobil) în vederea încheierii unor acorduri de parteneriat civic.

Eu avusesem ocazii anterioare de a cunoaște Ucraina dintr-o perspectivă mai degrabă personală. Mai exact, provenind din Republica Moldova, unele dintre vacanțele la mare ale familiei mele se petreceau pe litoralul Mării Negre de la Koblevo, Zatoka, Chernomorsk, sau Odessa. Copiii mai înstăriți, sau care aveau părinți cărora le lipsea România și româna din vocabular, mergeau la Alușta sau Ialta, ambele stațiuni renumite din Crimeea.

Moldovenii nu pot fi, cu mici excepții, decât exaltați sau depresivi. Echilibrul și analiza ne sunt, de regulă, străine. Exaltările pot veni datorită nunților, cumătriilor, petrecerilor de orice fel, zilelor de intrare a banilor de la rudele din străinătate, cumpărăturilor luxoase, a reunirilor la garaj, sau a altor asemenea evenimente pline de rost.

Dar după râs vine plâns, chiar și pe ”planeta Moldova”. Nimeni dintre noi încă n-a reușit să doboare această dură legitate a vieții. Și iată că unul dintre sondajele relativ veridice, dat astăzi publicității, cuantifică depresia moldovenilor, arătând că 87% dintre aceștia consideră că societatea lor se îndreaptă într-o direcție greșită. Pentru cei cărora li se pare că cifra asta este insuficient de grotescă pentru a se convinge că trăiesc în mocirlă, reformulez rezultatul: 9 din 10 moldoveni consideră că societatea în care își duc veacul, își gâfâie ultima suflare. Societatea, nu statul. Adică nici Unirea, nici aderarea la UE, nici contopirea virtuală cu Rusia, prin regiunea separatistă transnistreană, nu va schimba situația. Asta pentru că societatea, spre deosebire de stat, nu se schimbă prin simpla redesenare a granițelor politice. Oamenii, adică noi, tot acolo vom fi. Și tot la fel de jalnici.

Suntem obișnuiți, de când ne știm, să depindem de alte popoare și state, cam sub toate aspectele. Recent, am mai primit o palmă peste obrazul întors de atâtea ori, prin care stângiștii au făcut primul pas spre formalizarea unui nou act de separatism, accentuându-ne dependența. Chiar dacă ne-am fi așteptat ca tendințele separatiste să se amplifice în nord, respectiv în regiunile cu minorități rusești și ucrainene, situația geopolitică i-a determinat pe cei de la Kremlin să apese butonul roșu pe care scrie Sud, în loc de Nord. Or, prioritatea esticilor este, în aceste momente, pregătirea terenului pentru mărșăluirea către regiunea Odesa, ocuparea căreia ar fi mult mai accesibilă decât ocuparea regiunilor Cernăuți și Vinița, de exemplu.

Flirtul Moscovei cu Taraclia, pe care o iau mai mereu la pachet cu Găgăuzia, are origini mai vechi, bazându-se în mare parte pe anexarea de la 1812 și rusificarea care a urmat. Periodic, însă, solii moscoviți au tot zgândărit sentimentele localnicilor dezinformați și ale conducerii proeuropene de la Chișinău. De exemplu, în 2014, ambasadorul rus Muhametșin a declarat că Găgăuzia și Taraclia merită mai multă atenție, în aceste două regiuni existând ”modele pozitive, demne de urmat”. La ce fel de atenție și modele s-a referit oficialul cred că este evident, afirmația fiind urmată imediat de oda președintelui raionului Taraclia, care a amintit de populația preponderent rusofonă din regiune. Rusofonă, dar nu și rusă, ar trebui să adăugăm noi, ceea ce ar trebui să conteze într-un stat ”cu statalitate”.

La una dintre reuniunile APCE, din ianuarie 2011, fostul președinte al României i-a dat o replică memorabilă unui parlamentar rus. Acesta insinuase, în plen, că România ar intenționa să anexeze Republica Moldova, motiv pentru care le acordă (a se citi „le recunoaște”) cetățenia română. Mai exact, replica președintelui a sunat așa, citez: „Rog să notați că România nu are nici un fel de experiență în anexarea altor state”.

Mesajul răspicat, transmis natural și dintr-o bucată, precum ne obișnuise ex-președintele, a stârnit la acea vreme un val de admirație și laude, din partea celor care au cât de cât idee de istorie. Chiar și parlamentarii Consiliului Europei, alții decât cei ruși, l-au aplaudat spontan pe oficialul român. Mulți au zis atunci că, în sfârșit, Putin și-a găsit nașul la nivel de discurs și stil. Nu știu dacă aceștia au avut sau nu dreptate, întrucât fostul președinte n-a prea interacționat în vederea tuturor cu oficialii ruși, decât cu mici excepții. Prin urmare, n-am avut ocazia să ne convingem de pertinența acestei remarci.

Dar nu asta contează acum, ci sentimentul de mândrie și de satisfacere a unor frustrări vechi de ale europenilor, mai ales ale celor odinioară ocupați de ruși, pe care a reușit să-l răscolească replica fostului oficial român.

Duminică, românii de pretutindeni, inclusiv noi, am urmărit cu speranță învestirea în funcție a primului președinte liberal din istoria României, Klaus Iohannis. Evenimentul, mai mult simbolic decât hotărâtor în vreun sens, ne-a provocat emoții similare celor din noaptea lui 16 noiembrie, când așteptam rezultatele prezidențialelor. Având în vedere rezultatul de la secțiile din Republica Moldova (78% pentru Iohannis), mi s-au părut firești manifestările moldovenilor, indiferent de calitatea lor de dubli cetățeni, care au emanat satisfacție și optimism pe tot parcursul ceremoniei.

Atitudinea pozitivă a acestora, în deplină consonanță cu cea a conaționalilor din România și din diaspora, precum a fost și votul, în premieră, a fost catalizată de o realitate mai puțin fericită din stânga Prutului. Mă refer, bineînțeles, la înșelarea progresivă, dar nedefinitivă, a așteptărilor votanților proeuropeni de către PLDM, PL și PD. După 5 ani de guvernare plini de contraste, după 2 luni de campanie electorală istovitoare pentru toată lumea și un car de promisiuni proeuropene,

Am lansat recent o campanie prin care ne-am propus să promovăm participarea la vot în rândurile moldovenilor pro-europeni.

Scopul nostru principal reiese din însăşi denumirea campaniei, căreia noi, cei de la Asociaţia Convergenţe Europene, i-am zis EU Votez Pro-Europeni (www.euvotez.eu)! Simplu şi concis, la fel cum simplă şi concisă este şi intenţia studenţilor originari din RM, aflaţi la studii în România, care au lansat campania EU Votez! Cele două campanii se completează reciproc, având în vedere că prima se adresează locuitorilor din stânga Prutului, iar cea de a doua celor din dreapta.

Ambele grupuri de iniţiativă au, fără îndoială, cele mai nobile intenţii, pornind de la premisa că îşi vor dedica (a se citi sacrifica) propriul lor timp, efort şi

Dintr-un motiv foarte simplu, nu obișnuiesc să scriu despre geopolitică. Acesta se rezumă la faptul că oricum am întoarce-o, moscoviții sunt băieții răi, iar occidentalii sunt cei buni. Și sunt argumente destule în acest sens, cel puțin din punct de vedere al intereselor moldovenilor. Există, însă, evenimente decisive care schimbă foarte multe lucruri, mai ales în sensul accentuării unor falii dintre actorii principali. În cazul acesta, actorii principali sunt Rusia pe de o parte și SUA/majoritatea statelor UE, pe de altă parte. Iar evenimentul decisiv este, desigur, uciderea în aer, la 10 km de sol, a aproape 300 de civili europeni, americani și malaezieni. Așa, pur și simplu, pentru că, după mințile bolnave ale unora acest gest ar putea transmite niște mesaje, sau pentru că, după mințile la fel de bolnave ale altora,

Puterea este de regulă râvnită, dar oamenii de la putere sunt de cele mai multe ori urâţi de cetăţenii pe care îi reprezintă.

Aceasta este o realitate valabilă pentru cele mai multe dintre democraţii. Doar regimurile dictatoriale au parte de cluburi de fani de dimensiunea unor populaţii naţionale. Privind din această perspectivă, faptul că actuala coaliţie de guvernare este criticată în foarte multe dintre sursele mass-media, dar şi de către

Republica Moldova este un subiect. Nu este doar un subiect al dreptului internaţional, de care unii estici nu ţin cont, ci şi un subiect de ştiri în România.

Ca regulă, pe piaţa media din România apar doar cele mai importante ştiri despre R. Moldova, având în vedere agenda publică şi aşa încărcată din statul vecin. Pe lângă aceste ştiri cu adevărat importante (preponderent politice, culturale şi economice), mai apar periodic materiale neimportante, dar aducătoare de audienţă, care pot privi manifestările exotice ale turiştilor moldoveni, petrecerile organizate de studenţii originari din stânga Prutului cu varii ocazii mai deocheate, sau cazurile de trecere frauduloasă a frontierei moldo-europene.

Odată cu resuscitarea Euromaidanului kievean de acum câteva luni, lucrurile au luat o turnură bună

După o îndelungată perioadă în care veştile proaste n-au mai contenit să vină, în mare parte din cauza lăcomiei şi primitivismului rusesc de la graniţa de est, am primit şi o veste bună.

Decizia istorică, pentru că aşa a fost prezentată în presă, dar şi pentru că, fără îndoială, aşa şi este, de a liberaliza regimul de vize pentru cetăţenii moldoveni, a venit tot din vest. Parlamentul European a devenit, fie şi pentru un scurt timp, instituţia cu cea mai luminoasă aură, contrastând-o de departe pe mult-prea-întunecata aură a Dumei ruseşti.

Observăm că aceste tendinţe contrastante capătă din ce în ce mai multă consistenţă, în mare parte pentru că sunt inderdependente. Adică, piaţa vinurilor din UE s-a deschis pentru că cea din Rusia s-a închis; la fel cum acum graniţele UE s-au deschis pentru că cele ale Rusiei s-au închis, trântindu-le uşa în nas unor categorii de muncitori moldoveni.

Cunoaştem cu toţii că cei mai mulţi stângişti din politica moldovenească sunt simpatizanţi ai politicilor agresive ruseşti.

Unii dintre aceştia, însă, se manifestă ca nişte adoratori ai respectivelor politici, fără ocolişuri. Ei reacţionează într-atât de forţat şi pripit, încât orice discuţie despre presupusa independenţă a unor partide presupus naţionale devine hilară.

Recent, comunistul cu acte în regulă Mark Tkaciuk, alături de comunistul cu acte de socialist Igor Dodon, şi-au unit eforturile argumentative, fără a da naştere, însă, vreunui argument. Aceştia au acuzat la unison că protestele populare din Ucraina sunt provocate de Uniunea Europeană. Pe scurt, asta ar însemna că Federaţia Rusă n-are nicio vină, că există un parteneriat minunat între Ucraina şi Rusia, care încearcă să fie deturnat de către UE în favoarea UE.

Acum, să ne lămurim ce e aceea Ucraina. Este Ucraina suma cetăţenilor din care se constituie aceasta, sau este Ucraina suma politicienilor de azi pe care o conduc? Răspunsul mi se pare evident, acelaşi pe care

Fiecare sfârşit de an readuce în dezbaterea publică, dar şi în discuţiile familiare, subiectul Crăciunului, sau mai bine-zis a „Crăciunurilor”.

Contrar specificului sărbătorii, încărcat de semnificaţii spirituale şi familiale, dezbaterea s-a purtat în termenii obişnuiţi, adică în cei ai cinismului, egoismului şi superficialităţii. Cu mici excepţii (vezi articolul Victoriei Nedelciuc de pe soros.ro şi studiul Olgăi Cojocaru de pe theblacksea.eu), atitudinile actorilor implicaţi au conţinut o doză prea mare de isterie şi nerăbdare.

Mă refer, în primul rând, la actorii politici, care, în buna tradiţie est-europeană, au generat şi în 2013 conflicte geopolitice artificiale pornind de la chestiuni prin definiţie socioculturale. Pe de o parte, am văzut cum liberalii au profitat de ocazie, impunându-şi punctul de vedere în faţa membrilor şovăielnici ai coaliţiei proeuropene, consolidând simpatiile unei categorii de public faţă de partidele lor. Pe de altă parte, am văzut cum comuniştii au ratat ocazia să tacă, insultând agresiv,