chisinau tagged posts

31 august este una dintre acele zile în care este firesc și chiar necesar să vorbim despre identitatea noastră națională. Fie și în context european, internațional și intergalactic. N-ar fi dacă n-am fi trecut prin anexări, ocupații, foamete, crimă și dictatură. Dar iată că suntem cine suntem și trebuie să ne asumăm acest lucru. Iar noi suntem români și vorbim limba română. Totuși, e mai ușor de scris decât de convins pe cineva de asemenea lucruri care țin de valorile fiecăruia dintre noi, ținând cont de educația la care am avut acces, la sursele zilnice de informare și de modalitatea în care ne-am socializat. Tocmai de aceea, cred că ar fi bine să ieșim din paradigma în care încercăm să-i convingem pe cei care au alte păreri decât noi legate de propria lor identitate națională...

Acesta este un apel. Dar acesta nu este.

Ceci n’est pas une pipe. Aceasta nu este o pipă, ci doar o reprezentare a unei pipe. Înțelesul acestor alegeri locale nu-i aparține niciunui om-candidat-partid. Înțelesul ne aparține tuturor și fiecăruia în parte. Democrație neînțeleasă, dezvoltare întortocheată, resurse promise, integritate asumată, constrângere disimulată. Acestea nu sunt un candidat, ci doar niște reprezentări ale unui candidat. Versus КПСС reloaded. Adică aproape la fel, doar că mai rău.

Ceci n’est pas un conte. Cele trei povești trebuie să fie privite în ansamblu. Totuși, voturile le vor colecta niște oameni-candidați-partide...

Deși s-a vorbit mult despre această problemă, campania electorală pentru primăria municipiului Chișinău se profilează a fi construită tot pe discursuri politice, la fel ca până acum. Ceea ce, într-un stat normal n-ar fi fost neapărat rău. Doar că Republica Moldova nu este un stat normal. Candidații, însă, ar face bine să se poarte de parcă ar fi parte a unui stat normal (i. e. democratic, modern și de drept). În fond, societatea este ansamblul indivizilor care o compun și, deși sună ca o banalitate, trebuie să facem încontinuu eforturi pentru a trăi într-o societate normală. Sigur, pentru noi, cei care locuim în afara RM și, implicit a Chișinăului, miza este cu totul alta...

Excelență,

Am citit interviul pe care l-ați dat televiziunii de stat cu prilejul marcării a 25 de ani de la dobândirea Independenței RM față de URSS și m-am întristat. Să vă explic de ce.

Din fericire pentru mine, fac parte dintr-o generație care nu i-a așteptat pe americani până când i-au prins comuniștii și i-au împușcat. Dar aceste imagini rămân acolo, în memoria noastră și în arhivele recente ale istoriei. Noi suntem mai norocoși decât cei dinaintea noastră, pentru că așteptarea noastră are toate șansele să se materializeze cumva. Cumva altfel, pentru că vremurile s-au schimbat, iar venirea americanilor este pentru noi totuna cu democratizarea, dezvoltarea, europenizarea și, în unele cazuri, cu reunirea RM cu România...

Într-o perioadă în care Republica Moldova se afundă din ce în ce mai mult într-un hău al corupției, conaționalii noștri din România demonstrează de câțiva ani buni realizări incredibile în procesul de stârpire a corupției. Cele mai multe dintre aceste realizări păreau imposibile acum câțiva ani, iar luminița de la capătul tunelului părea departe.

În seria de eforturi ale României de a ne ajuta să ajungem și noi acolo intră inclusiv sprijinul societății civile și a experților anticorupție. În datele de 8, 9 și 10 decembrie aveți ocazia de a vă întâlni cu aceștia, dar și cu unul dintre cineaștii importanți ai României, la Cahul, Chișinău și Bălți.

Vă recomand insistent să participați la aceste întâlniri și să le promovați în cercurile vo...

În Piața Marii Adunări Naționale, lucrurile evoluează într-un ritm alert. Iar dacă în PMAN lucrurile se întâmplă cu o asemenea viteză, atunci ecourile acestor evenimente ajung neapărat și în republică prin presă, prin oamenii care circulă, prin studenți, instituții, sau prin filialele partidelor. Iar ecourile se întorc și ele pe aceeași direcție.

Există mărturii din orașele republicii, precum că oameni cu funcție de răspundere din cadrul celor două formațiuni, au trimis autocare la Chișinău, pentru protestul din 6 septembrie, fără știrea organizatorilor. Nu știu cât de adevărate sunt acestea, dar nu m-aș mira dacă ar fi așa. Punându-mă în locul celor doi tineri lideri moscoviți, Usatîi și Dodon, mi-aș face griji pentru că unii care nici măcar n-au partid, mi-au luat-o înainte și au scos câteva zeci bune de mii de oameni în stradă. Asta în timp ce eu, ditamai aspirator de bani murdari, finanțat de cel mai puternic și totodată cinic om de pe planetă, n-am reușit să scot decât câteva sute. Tocmai de aceea, aș fi decis, sau i-aș fi lăsat pe alții să decidă în locul meu, să încerc să preiau energiile strânse la un loc prin efortul altora, recunoscându-mi incapacitatea de a organiza ceva similar.

După lungi dezbateri, proteste și campanii anti-sistem, purtate de activiști civici, ONG-iști, jurnaliști, oameni de cultură, antreprenori, juriști și alte categorii de elite preponderent liberale, tot ce sperăm să obținem astăzi este o alianță dintre aceleași 3 partide, care au aceiași 3 lideri. Ca niște victime care se agață cu ultimele puteri de piciorul călăului lor, cerându-i clemența, noi ne agățăm de cele 3 (sau 4) partide declarate proeuropene, cerându-le să nu mai fure, să-și schimbe conducerile și să-și pună, în premieră, problema de a se gândi și la altceva decât la propriile orgolii mari de oameni mici.

Mai mult, le cerem să se (re)alieze, să formeze un guvern funcțional susținut de o majoritate parlamentară și să deblocheze sprijinul partenerilor occidentali, pe care tot ei l-au blocat prin corupție, ilegalități și lăcomie. Mă refer în primul rând la liderii PLDM și PD, care, după ce au preluat establishment-ul de la agrarieni și comuniști, mulți dintre ei provenind tocmai din acele grupări, au furat ceea ce a mai rămas după primii. Plus, deja legendarele fonduri europene, pe care, folosindu-le parțial în scopuri partizane, tot furate-au fost. Privind lucrurile din această perspectivă, prima reacție este de revoltă, pentru că liderii celor 2 partide ne consideră pe toți proști. Iar incapacitatea noastră de a genera noi elite care să nu ne dăuneze arată că aceștia nu sunt prea departe de adevăr. Statutul nostru de victime vine dintr-o incapacitate cronică de a genera noi elite, diferite de politicienii-lăcuste, de care am avut parte până acum.

De data aceasta am avut parte de cel mai ciudat tur II al vreunei campanii electorale pentru primăria municipiului Chișinău. Chiar dacă nici precedenții reprezentanți ai curentului antieuropean nu s-au remarcat printr-o prezență deosebită de spirit și idei, de data aceasta am fost târâți de către Zinaida Greceanîi într-o campanie exemplar de sterilă și lipsită de sens. A-i priva pe locuitorii Chișinăului, inclusiv pe propriii tăi votanți din turul I, de o confruntare directă și bazată pe idei cu oponentul tău electoral, denotă o flagrantă lipsă de respect și o indiferență insultătoare față de toată lumea, cu excepția propriei tale găști, dar și față de niște principii elementare ale democrației și ale bunului-simț.

Dacă susținătorii tovarășei vor să aibă parte de un asemenea tratament pe parcursul următorilor 4 ani, să o voteze. E treaba și problema lor să sprijine o candidată care consideră că dezbaterile electorale nu sunt decât niște spectacole inutile organizate de presă. Eu nu mă mir, pentru că mi-a fost clar dintotdeauna că pentru mancurții din fan-club-ul lui Stalin și Putin, libertatea de expresie, forța argumentelor, transparența și sinceritatea sunt niște lucruri exotice și bune de ignorat. De ce să ne mirăm și ce să așteptăm de la cineva care, în calitate de premier baricadat în Guvern, amenința tinerii în aprilie 2009 că dacă vor ieși în stradă să-și exprime nemulțumirea față de abuzurile guvernării, vor fi împușcați?

În studenție eram deseori întrebat de ce nu se unesc toate asociațiile studenților români originari din stânga Prutului, adică așa-zișii studenți basarabeni. Și de fiecare dată le răspundeam același lucru: pentru că noi nu suntem la fel. Aveam caractere, valori și priorități diferite. Suficient de diferite încât să nu simțim nevoia de a face parte din aceeași structură juridică, să avem aceeași strategie, aceleași activități, sau să fim coordonați de aceleași persoane. Desigur, asta nu ne împiedica să adoptăm poziții comune în raport cu diferite chestiuni de interes comun și chiar public, făcând uz de instrumente de advocacy, chiar dacă nu știam pe atunci că acestea taman așa se cheamă.

Cu alte cuvinte, noi acționam în comun exact atât cât era nevoie și cât ne determina să o facem statutul nostru general acceptat, de bursieri ai statului român, adică unii dintre norocoșii care au reușit să ajungă în dreapta Prutului. De exemplu, niciodată nu ne prezentam cu poziții fundamental diferite în fața unor factori de decizie, nu ne declaram susținerea față de regimul comunist de la Chișinău și de derapajele acestuia și nu ne contestam propria identitate națională românească, pe care o manifestam cu fiecare ocazie. În legătură cu acest ultim aspect, mă miram atunci și mă mir și acum cum niște tineri absolvenți, deja majori și responsabili, se transformau brusc din moldoveni în români moldoveni sau basarabeni. O fi fost vorba doar de declarații, sau poate se simțeau copleșiți de mediul în care se pomeniseră brusc, sau pur și simplu le era totuna, Sau poate că aveau o revelație și realizau că România este și țara lor, un fel de Republica Moldova mai dezvoltată, mai puțin coruptă și mai grijulie față de cei pe care îi găzduiește.

Așadar, având o sumedie de trăsături în comun, noi, studenții, tot nu simțeam nevoia de a funcționa, gândi și acționa la fel. Atunci de ce ne-am aștepta ca locuitorii RM să simtă această nevoie, având în vedere diferențele de etnie, educație, aspirații, experiențe și surse de venit?

În urma publicării celor 2 articole recente în care abordam subiectul protestelor anticorupție și unioniste, m-am pomenit cu un șir de reacții mai mult sau mai puțin pertinente. Prin urmare, se cade să salut deschiderea unora de a vedea dincolo de tricoloare, chiar dacă fără a-mi da neapărat dreptate. Dar în același timp, trebuie să vin cu un șir de precizări adresate celor care s-au grăbit să mă acuze de lucruri neadevărate și neargumentate, majoritatea dintre ele atentând la valorile mele și la ideile în care cred.

Așadar, să le luăm pe rând. Îmi doresc reUnirea Republicii Moldova cu România, precum mi-aș fi dorit reUnirea cu orice comunitate istorică vecină actualului stat român, în care majoritatea locuitorilor să se autodeclare români și să-și dorească același lucru, la fel ca înainte de ocupația sovietică. Țin la dovedirea acestor realități prin metode transparente, moderne, bazate pe date empirice, nu pe speculații, speranțe și denaturări. Chiar dacă pentru mulți dintre noi, aceste manifestări se compun într-un tip de gândire de tip ”wishful thinking” (gândire bazată pe aspirații, să-i zicem) și denotă mai degrabă bună-intenție, decât rea-intenție.

La ora la care scriu acest articol, marșul de comemorare a 203 ani de la anexarea Basarabiei (Estul Moldovei) de către Imperiul Țarist încă nu a început. Văd surse care titrează că cei care se deplasează din raioane spre Chișinău sunt opriți de poliție. ”Miliție” îi zic unele ziare, citând ”surse”, dar fără a pune la dispoziția cititorilor dovezi media, atât de accesibile astăzi oricui vrea să le obțină. Asta dacă ele, bineînțeles, există. Sursele citate provin din sânul organizatorilor acțiunii de comemorare, care, iată, s-a transformat în tot felul de alte chestii, inclusiv în protest împotriva guvernării și într-un marș care va avea loc în Piața Marii Adunări Naționale (!). O fi miting, de fapt, nu știu.

Acest protest ar trebui, dacă totul decurge conform planului unora dintre organizatori, să se asimileze în opinia publicului cu celelalte proteste organizate de ceilalți cetățeni revoltați, adică de la Platforma Demnitate și Adevăr. Diferența este că la acțiunea de astăzi se va cere Unirea necondiționată, iar la celelalte se va cere, precum s-a mai cerut, eradicarea corupției. Prin urmare, publicul larg ar trebui ca, după câteva acțiuni masive organizate și de unii și de ceilalți, să-i asimileze pe cei care vor să modifice granițele a 2 state cu cei care cer reformarea internă a unui singur stat. Diferența dintre cele 2 deziderate este, după cum bine se vede, ca de la cer la pământ. Este o diferență care se înscrie exact în dezbaterea mai largă a celor 2 scenarii de evoluție pentru Republica Moldova: 1. Reformarea, europenizarea, aderarea la UE, apoi Unirea cu România; sau 2. Unirea cu România, după care fie ce o fi, căci oricum ”suntem singuri pe pământ, nu ne interesează ce cred alte state europene și oricum n-avem nevoie de nimeni”.

În timp ce bravii noștri reprezentanți ai poporului rămân pătrunși de propria lor importanță, se șantajează reciproc și nu catadicsesc să-și împărtășească planurile cu noi, oamenii noștri de cultură ne împărtășesc talentul în cadrul unei noi inițiative reUnificatoare.

În zilele de 24 și 25 ianuarie Teatrul Național Mihai Eminescu de la Chișinău va susține la Iași 2 spectacole extraordinare, celebrând Mica Unire. Teatrul Național Vasile Alecsandri va găzdui piesele Hronicul Găinarilor și 12 Scaune, ambele regizate de Petru Hadârcă, directorul TNME.

În septembrie am putut vedea cele 2 piese la București, în cadrul unui festival extraordinar organizat de cei 2 directori ai teatrelor naționale din cele 2 capitale. De această dată, capitala ”se mută” temporar la Iași.

2014 a fost pentru mine un an plin de activități, evenimente și schimbări.

Aveți aici reprezentarea video a unor fragmente dintre acestea, petrecute alături de colegii și colegele de la Asociația Convergențe Europene.

La mulți asemenea ani tuturor!

De câteva săptămâni, suntem anunțați cu panică și patos că cei care încalcă regulile de circulație au șanse mai mari să facă accidente. De parcă până acum nu știam cum merge treaba.

De ani buni de zile vorbim într-una despre periculozitatea microbuzelor de rută din Chișinău, dar și de a transportului de persoane moldovenesc, în general. Ultima zvâcnire a conștiinței publice am avut-o cu exact 2 ani în urmă, la începutul unei veri care începuse și ea, cu accidente și tragedii rutiere din cauza microbuzelor chișinăuiene. Veți spune că toată lumea face accidente, nu doar microbuzele. Iar eu voi fi de acord, dar cu mențiunea că microbuzele o fac cel mai des.

În plus, microbuzele nu comportă ceea ce în statele civilizate se numește responsabilitate colectivă. Aceste mijloace de transport sunt niște relicve sovietice, caracteristice țărilor subdezvoltate. Iar cum R.Moldova are pretenții de stat european, ar cam fi cazul să punem cu toții mâna și să trecem de la vorbe la fapte. Poliția, subordonată ministerului

Nu am abordat până acum subiectul transportului public din Chișinău, unul de interes comun și în privința căruia toată lumea are vreo părere, iar pe alocuri și soluții. Și este firesc să fie așa, dat fiind că vorbim despre o necesitate comună a oamenilor de a se deplasa. Iar fără niște mijloace de deplasare eficiente și sigure, degeaba vorbim despre creștere economică, bunăstare, dezvoltare și alte cele.

Chestiunea ”rutierelor” este una pe cât de tristă, pe atât de controversată. Pe de o parte, orice urbe care își umple străzile cu microbuze nu are cum să arate bine. Microbuzele produc aglomerație pentru că șoferii lor sunt imprevizibili, de multe ori lipsiți de experiență. Fiind angajații unor agenți privați, aceștia sunt presetați să câștige cât mai mult, chiar cu riscul de a încălca regulile de circulație. Vorba lor, ”seara trebuie să dau bani patronului, să torn benzină și să mai și pun ceva pe masă”. Și e corect să fie așa, or profitul este rațiunea de bază pentru care un om depune un anumit efort definit drept ”muncă”. Un șofer muncește, nu există nici