pcrm tagged posts

Manifestările unei (in)justiții selective

Nu ne va aduce nimic bun, poate doar o alianță centristă pseudo-reformatoare și pseudo-europeană, cu o eventuală denumire populistă de tipul ”pentru Moldova”, sau vreo altă aberație de amăgit naivii. Aceasta ar urma să fie formată din Partidul Democrat, Partidul lui Usatîi și actualul Partid Comunist, care va fuziona, probabil, până atunci, cu PD. Doar o asemenea monstruozitate i-ar putea asigura lui Plahotniuc parazitarea, în continuare, pe seama statului. Această soluție de urgență a început să fie luată în calcul odată cu sporirea nemulțumirii populare și a identificării tuturor problemelor republicii cu persoana lui Plahotniuc. Catalizarea acestor nemulțumiri s-a produs și datorită PCDA, care s-a coagulat de la bun început împotriva acestui adversar comun, reprezentat de oligarh și care, a devenit de mai mulți ani un adevărat simbol al nemerniciei întregii guvernări. Chiar dacă, de 6 ani încoace, PLDM a fost singurul partid care a condus guvernul. Astăzi, înțelegem, însă, că această ambiție de a guverna alături și împreună cu o sursă de cancer, poate duce la contaminarea unor părți din organism, iar uneori chiar la extirparea forțată a acestora.

După câteva săptămâni de la reținerea liderului PLDM, percepția că (in)justiția noastră acționează abuziv a devenit unanimă. Nu mai există actori publici rezonabili sau dezinteresați, care să încerce să demonstreze contrariul. Încălcările de procedură care au precedat reținerea, manipularea continuă a surselor de propagandă mediatică din trustul lui Plahotniuc, poziționările publice cinice ale liderilor PD, precum și ignorarea cronică de către instituțiile de drept a ilegalităților oamenilor afiliați acestora din urmă, indică asupra caracterului selectiv și injust al sistemului. Satisfacerea angoasei generale, dar și a principiului dreptății, ar fi presupus reținerea și confiscarea averilor ilicite ale tuturor celor care au furat din banii publici, inclusiv a unor indivizi din anturajul democraților, socialiștilor și comuniștilor, nu doar ale liberal-democraților. Iar dacă se va păstra actualul establishment, nici nu vom vedea altceva, pentru că, până să ajungă la ceilalți făptași, justiția noastră se va fi liniștit.

După lungi dezbateri, proteste și campanii anti-sistem, purtate de activiști civici, ONG-iști, jurnaliști, oameni de cultură, antreprenori, juriști și alte categorii de elite preponderent liberale, tot ce sperăm să obținem astăzi este o alianță dintre aceleași 3 partide, care au aceiași 3 lideri. Ca niște victime care se agață cu ultimele puteri de piciorul călăului lor, cerându-i clemența, noi ne agățăm de cele 3 (sau 4) partide declarate proeuropene, cerându-le să nu mai fure, să-și schimbe conducerile și să-și pună, în premieră, problema de a se gândi și la altceva decât la propriile orgolii mari de oameni mici.

Mai mult, le cerem să se (re)alieze, să formeze un guvern funcțional susținut de o majoritate parlamentară și să deblocheze sprijinul partenerilor occidentali, pe care tot ei l-au blocat prin corupție, ilegalități și lăcomie. Mă refer în primul rând la liderii PLDM și PD, care, după ce au preluat establishment-ul de la agrarieni și comuniști, mulți dintre ei provenind tocmai din acele grupări, au furat ceea ce a mai rămas după primii. Plus, deja legendarele fonduri europene, pe care, folosindu-le parțial în scopuri partizane, tot furate-au fost. Privind lucrurile din această perspectivă, prima reacție este de revoltă, pentru că liderii celor 2 partide ne consideră pe toți proști. Iar incapacitatea noastră de a genera noi elite care să nu ne dăuneze arată că aceștia nu sunt prea departe de adevăr. Statutul nostru de victime vine dintr-o incapacitate cronică de a genera noi elite, diferite de politicienii-lăcuste, de care am avut parte până acum.

Comparând rezultatele scrutinului cu rezultatele tuturor sondajelor de nivel național produse înainte de votare, vedem că aceste alegeri locale au reconfirmat un lucru pe care mai toată lumea îl intuia.

Politica locală nu se potrivește cu cea națională. Sau, exprimându-ne mai tehnic, raportarea cetățenilor la filialele locale ale partidelor este total diferită față de raportarea acelorași cetățeni la partidele în sine. În mod evident, cauzele țin de calitatea oamenilor care reprezintă partidele la diferite nivele, de credibilitatea lor, dar mai ales de acțiunile lor. Liderii locali rareori sunt învinuiți de starea jalnică a întregii republici, sau cu atât mai mult de furtul miliardelor din sistemul bancar.

Vina pică, așa cum este și corect, pe autoritățile centrale, mai ales pe Parlament, pe Guvern și pe Banca Națională. Asta înțelege și lumea, la fel cum înțelege că partidele proeuropene actuale nu vor ajunge nicăieri cu actualii lor lideri. Iar dacă vina este a acestor instituții, respectiv a liderilor de partide care le conduc prin interpuși delegați politic, este evident că vina trebuie să cadă în mare parte pe liderii partidelor de la guvernare, pe care îi știe toată lumea.

De data aceasta am avut parte de cel mai ciudat tur II al vreunei campanii electorale pentru primăria municipiului Chișinău. Chiar dacă nici precedenții reprezentanți ai curentului antieuropean nu s-au remarcat printr-o prezență deosebită de spirit și idei, de data aceasta am fost târâți de către Zinaida Greceanîi într-o campanie exemplar de sterilă și lipsită de sens. A-i priva pe locuitorii Chișinăului, inclusiv pe propriii tăi votanți din turul I, de o confruntare directă și bazată pe idei cu oponentul tău electoral, denotă o flagrantă lipsă de respect și o indiferență insultătoare față de toată lumea, cu excepția propriei tale găști, dar și față de niște principii elementare ale democrației și ale bunului-simț.

Dacă susținătorii tovarășei vor să aibă parte de un asemenea tratament pe parcursul următorilor 4 ani, să o voteze. E treaba și problema lor să sprijine o candidată care consideră că dezbaterile electorale nu sunt decât niște spectacole inutile organizate de presă. Eu nu mă mir, pentru că mi-a fost clar dintotdeauna că pentru mancurții din fan-club-ul lui Stalin și Putin, libertatea de expresie, forța argumentelor, transparența și sinceritatea sunt niște lucruri exotice și bune de ignorat. De ce să ne mirăm și ce să așteptăm de la cineva care, în calitate de premier baricadat în Guvern, amenința tinerii în aprilie 2009 că dacă vor ieși în stradă să-și exprime nemulțumirea față de abuzurile guvernării, vor fi împușcați?

Am devenit un votant pretențios. Din 2005, când am votat pentru prima dată, s-au schimbat foarte multe lucruri. Atunci aveam o singură variantă, iar peisajul politic se împărțea în 2 tabere: noi, românii proeuropeni și ei, sovieticii antieuropeni de toate etniile. De aceea, dar și datorită vârstei, nici nu aveam cum să am pretenții de la clasa politică. Asta aveam în buletinul de vot, asta votam. Simțeam că votul meu va schimba tot și-i va înlătura pe comuniști de la putere. În naivitatea mea, nu concepeam ca lucrurile să meargă într-o altă direcție decât cea trasată de votul meu. Și totuși, puterea din 2001 a continuat să profaneze statul până în 2009 și, chiar și până astăzi, după cooptarea lor la putere la începutul anului.

Atunci, în 2005 chiar voiam să votez. Astăzi, când există mai multe alternative, ale căror defecte și slăbiciuni sunt la vedere, dorința de a vota se destramă. Astăzi, a vota doar conform dorinței este un lux, pe care foarte puțini și-l permit. Poate doar naivii sau fanaticii. Astăzi, votul celor mai mulți dintre noi se bazează, chiar dacă nu realizăm întotdeauna, pe cu totul alte tipuri de motivații.

Putem alege doar din ceea ce ni se oferă. Fiecare scrutin electoral vine cu o singură listă de candidați, respectiv cu o singură listă de partide care girează niște consilieri municipali. De aceea, a aștepta primari pe cai albi și consilieri imaculați, nu este o soluție care ar putea duce undeva. Fiecare dintre noi poate pune ștampila doar pe cei înscriși pe buletinele de vot. Prin urmare, orice divagații pe marginea unei presupuse perfecțiuni a vreunuia dintre candidați sunt inutile și denotă fie ipocrizie, fie fanatism.

Prima reacție pe care am avut-o văzând imaginile din Piața Marii Adunării Naționale a fost ”Ăsta-i un miting demn de București!”, amintindu-mi de manifestările de civism împotriva abuzurilor lui Băsescu și Boc (amenințarea lui Arafat, corupția endemică, aroganța fără margini), apoi împotriva abuzurilor lui Ponta și Dragnea (Roșia Montana, votul din afara granițelor la prezidențiale, protejarea corupților) și nu numai. Anii recenți au arătat că românii știu să se mobilizeze, indiferent de tabăra politică de la guvernare și de vacuumul în care funcționează mass-media privată și de stat.

S-a vorbit foarte puțin despre protestul organizat de Platforma civică Demnitate și Adevăr, promovarea fiind gestionată în primul rând de trustul Jurnal. Au existat și relatări adiacente, dar insuficient de puține pentru ca să se poată spune că manifestația va fi una de amploare. Exista posibilitatea ca aceasta să treacă precum a trecut și prima, adică marșul din 5 aprilie, nemeritat de neobservat. S-a întâmplat, altfel însă. PMAN s-a umplut cu oameni, astfel încât circa 50.000 de oameni s-au arătat solidari cu următoarele solicitări ale organizatorilor:

– anchetarea pe bune a crimelor din aprilie 2009

– lupta pe bune împotriva corupției

– investigarea hoțiilor de la 2001 încoace

De fiecare dată, la fiecare alegeri, foarte mulți dintre noi mergem cu impresia că partidele care se regăsesc în listă vor rămâne acolo, sau, mai mult, în preferințele noastre, pentru totdeauna. Cu toții vorbim despre caracterul schimbător al scenei noastre politice, dar puțini dintre noi realizăm ce înseamnă acest lucru cu adevărat. După care, începem să observăm că se încheie o epocă și începe alta. Corpul cetățenesc, electoral, sau, dacă este să ne referim la evoluția partidelor, corpul activiștilor de partid (fără vreo conotație peiorativă, de această dată), rămâne, însă același.

Aceeași oameni, cu excepțiile dictate de nemiloasa demografie, au stat la baza Frontului Popular, al Partidului Forțelor Democratice, Partidului Popular Creștin Democrat, Alianței Moldova Noastră, Partidul Liberal Democrat, Partidul Liberal și altele de acest fel, care s-au proclamat de la bun început proeuropene/occidentale. Toate aceste formațiuni cu reprezentare parlamentară sau care au și guvernat, au fost susținute și votate de aceeași cetățeni cu familiile lor din mai multe generații de moldoveni cu drept de vot. Membrii de rând, dar și unii dintre liderii publici și din umbră au avut de a face cu forțele politice enumerate mai sus și care au reprezentat la un moment dat acel segment treaz din societatea noastră.

Suntem obișnuiți, de când ne știm, să depindem de alte popoare și state, cam sub toate aspectele. Recent, am mai primit o palmă peste obrazul întors de atâtea ori, prin care stângiștii au făcut primul pas spre formalizarea unui nou act de separatism, accentuându-ne dependența. Chiar dacă ne-am fi așteptat ca tendințele separatiste să se amplifice în nord, respectiv în regiunile cu minorități rusești și ucrainene, situația geopolitică i-a determinat pe cei de la Kremlin să apese butonul roșu pe care scrie Sud, în loc de Nord. Or, prioritatea esticilor este, în aceste momente, pregătirea terenului pentru mărșăluirea către regiunea Odesa, ocuparea căreia ar fi mult mai accesibilă decât ocuparea regiunilor Cernăuți și Vinița, de exemplu.

Flirtul Moscovei cu Taraclia, pe care o iau mai mereu la pachet cu Găgăuzia, are origini mai vechi, bazându-se în mare parte pe anexarea de la 1812 și rusificarea care a urmat. Periodic, însă, solii moscoviți au tot zgândărit sentimentele localnicilor dezinformați și ale conducerii proeuropene de la Chișinău. De exemplu, în 2014, ambasadorul rus Muhametșin a declarat că Găgăuzia și Taraclia merită mai multă atenție, în aceste două regiuni existând ”modele pozitive, demne de urmat”. La ce fel de atenție și modele s-a referit oficialul cred că este evident, afirmația fiind urmată imediat de oda președintelui raionului Taraclia, care a amintit de populația preponderent rusofonă din regiune. Rusofonă, dar nu și rusă, ar trebui să adăugăm noi, ceea ce ar trebui să conteze într-un stat ”cu statalitate”.

Fără a-mi propune să ofensez vreo parte a societății noastre poli-etnice, poli-geopolitice, poli-ideologice și poli-tot-ce vrei, trebuie să remarc următorul lucru. Niciodată, nici o dezbatere publică pe tematici axiologice sau istorice, n-a fost purtată și încheiată cu bun simț.

Cel puțin nu după Independență încoace. A fost, poate, doar începută cu bun simț, dar numai de către cei de la care chiar ne așteptam să facă asta, adică de istorici. După aceea, însă, a deviat de fiecare dată spre direcții rușinoase, chiar dacă scopul proclamat al tuturor părților a fost de „a aduce lumină”, „a repara greșelile trecutului”, sau de „a aduce un omagiu victimelor și veteranilor războaielor”.

În mod evident, cei care denaturează sensul unor mesaje care ar trebui să consolideze societatea în jurul unor valori umane universale, sunt politicienii, acești profanatori profesioniști ai valorilor adevărate.

Mi-ar fi plăcut să pun un alt titlu, în care să felicit premierul pentru învestirea sa în funcție și să le urez succes noilor miniștri, din calitatea mea de cetățean și mai ales votant. Dar cele două regrete pe care, oricât aș vrea, nu le pot ignora, mă fac să mă îndoiesc de soarta popriei mele aspirații. Tocmai de aceea, mă voi rezuma la a-i ura succes cabinetului, fără a crede în el. Asta pentru că proiecția unor activități riguroase, corecte și principiale, de care avem atâta nevoie astăzi este sortită eșecului, ca un vis din care tocmai ne-am trezit.

Bulversați de cele 14 săptămâni de bâlbâieli, eschivări și insulte aduse tuturor celor care și-au încălcat principiile votând pentru reeditarea AIE, suntem nevoiți să ne convingem astăzi unii pe alții că merge și așa. Într-adevăr, merge și așa, coaliția dintre PLDM, PD și PCRM este mai bună decât una PD-PCRM-PSRM. Dar nu este mai bună decât o alianță PLDM-PL-PD, mirajul căreia ne-a ademenit

Înainte de a deveni un rezultat, Unirea este un proces. Din acest motiv, cei care au ochi să vadă, urechi să audă și înțelepciune să înțeleagă, știu că procesul trenează. Am urmărit cu atenție discursurile reprezentanților fracțiunilor noastre parlamentare. Aceste luări de cuvânt se doresc a fi, de fiecare dată, apoteotice și sintetice, rezumând viziunile fiecărui partid. Și sunt valabile, după cum ne demonstrează experiența, în pofida fluctuațiilor ”ideologice” ale unor ideologii inexistente.
Așadar, desprindem următoarele mesaje caracteristice ale celor 5 partide parlamentare. Partidul Socialist inițiază un grup parlamentar pentru ”integrare eurasiatică”. Partidul Liberal Democrat își asumă meritele parcursului european al republicii. Partidul Democrat vorbește despre consolidarea unei ”națiuni civice moldovenești”. Partidul Comunist se erijează în salvatorii aceleiași națiuni la care se referă democrații,

Imediat după ”eșecul” votării guvernului Leancă II, lucrurile au început să se degradeze cu o viteză și mai mare decât ne obișnuisem cu toții după 4 decembrie, când PLDM, PL și PD anunțaseră oficial că vor forma o alianță proeuropeană. În schimb, ne-am pricopsit cu o droaie de motive să nu mai credem în nici un partid politic moldovenesc, oricât de bine am înțelege că pe cineva tot trebuie să votezi la un moment dat.

Am văzut, însă, pe parcursul acestor zeci de zile că cetățenii moldoveni nu sunt pregătiți de Uniunea Europeană. Când spun asta mă refer inclusiv la miile de membri ai partidelor autoproclamate proeuropene, dar și la sutele de mii de votanți ale acestora. Poate mai puțin la stângiștii pediști, care ar accepta orice, oriunde și oricând, respectiv de la care, cu mici excepții, n-am avut niciodată mari așteptări. Rămânem, așadar, cu cei din jurul PLDM și PL. Susținătorii acestora s-au bălăcărit lamentabil, mai mult din obișnuință decât bazându-se pe argumente. Având fiecare tabără partea ei din vină, și-au descărcat neputința unii pe ceilalți, în timp ce sursa întregii tragicomedii, PD, s-a lăfăit într-o dulce și tipică ignorare și ignoranță. Atitudinea social-democraților moldoveni mi-a amintit,

Motivul pentru care un guvern minoritar, fie el și ”AME” este o idee proastă, ține în primul rând de instabilitatea sa. La fiecare ședință a legislativului riscăm să avem parte de mult circ și puțină muncă. Iar asta înseamnă o implementare bleagă a Acordului de Asociere și o implementare serioasă a hoțiilor unora.

Este de așteptat ca PLDM și PD să mizeze pe voturile celor de la PL și/sau PCRM în procesul de simulare a implementării Acordului. Banii de la UE nu vor mai veni pentru ochi frumoși, fie ei verzi sau albaștri.

Scriam săptămâna trecută că fiecare dintre cele 3 partide proeuropene, care declaraseră imediat după câștigarea alegerilor că vor forma AIE3, poartă toate o parte din vină pentru impasul  jalnic în care ne-am pomenit. Dar înainte de toate, poartă vina pentru abordarea netransparentă a unui subiect de interes național prin definiție, respectiv formarea unui guvern proeuropean. Iar comoditatea asta anti-democratică s-a perpetuat, desigur, prin insistența celor din PD, care s-au opus deschiderii negocierilor. Din această perspectivă, ignorarea tuturor celorlalți actori implicați în procesul de stabilire a priorităților de guvernare, pare infinit mai gravă decât amânarea până la limita legii a deznodământului.

Din acest motiv, astăzi avem cu toții o perspectivă deformată asupra meritelor și a ”meritelor” celor 3 părți. Doar cu PCRM treaba e clară, care își păstrează garnitura de personaje bune de pensionat, dar care se pricep de minune la a specula viciile proeuropenilor. Cu toate acestea, câteva lucruri au devenit clare în ultima perioadă, mai ales după ce PL a publicat lista celor 14 solicitări, iar PLDM și le-a asumat, tacit, cu excepția celui de partajare politică și nedemocratică a funcției de președinte al republicii. Gestul PLDM a fost unul lăudabil, chiar dacă a fost făcut cu doar jumătate de voce.

Scriam ieri, pornind de la tabloul abstract pe care-l pictează de 7 săptămâni cei 3 lideri proeuropeni, că PCRM nu este un partid proeuropean. Premisa de la care porneam, însă, conform căreia PLDM, dar mai ales PD, n-ar fi avut nici o legătură cu PCRM încă de prin primăvară, s-ar putea dovedi doar parțial adevărată.

Dacă și-ar fi asumat viziunile și faptele, deschizând dezbaterile către societate, liderii noștri nu s-ar mai fi pomenit astăzi în rolul unor jongleri care caută sinonime joi pentru declarațiile făcute miercuri. Tabloul nu este doar abstract, ci și trist. Partidul Liberal Democrat riscă să facă greșeala care-i poate costa existența formațiunii așa cum o știm astăzi, dacă renunță la Leancă în funcția de premier.