Despre RM şi cazul celor 4 elevi din liceul “Gheorghe Asachi”

Liceul “Gheorghe Asachi”.  Se întâmpla în data de 5 mai 2006 ca 4 elevi ai liceului român-francez Gheorghe Asachi din Chişinău să găurească frontispiciul liceului lor drag, în acest mod aplicând o palmă deloc uşoară regimului şi susţinătorilor acestuia. A fost o experienţă unică şi sper să aibă si rezultate mai importante decât simpla re-denumire a liceelor din român-francez, român-englez etc. în teoretic. Trebuie să recunoaştem că nu e decât un compromis tipic pentru RM, or scopul protestelor a fost de a-i impune pe cei răspunzători de insulta la adresa românismului, să recunoască un adevăr. Şi când spun adevăr mă refer la dovezile istorice, studiile lingvistice şi evenimentele care au avut loc în trecut. Dacă am privi lucrurile din această perspectivă, ne-ar părea mai mult decât evident că suntem un popor în două state, după cum s-a exprimat şi preşedintele tuturor românilor, Traian Băsescu. Cu toate acestea, lucrurile merg într-o direcţie opusă, de negare a identităţii româneşti a basarabenilor. După cel puţin două sute de ani, rusificarea continuă şi este din ce în ce mai agresivă, mai ales pe fondul ignoranţei şi indiferenţei populaţiei, caracteristici cultivate de sus în jos, or anume aici ar trebui să intervină elitele, ca forţe îndrumătoare şi furnizoare de idealuri¹ şi nu ca reţele şi grupuri de interese. Cu toate acestea, populaţia RM este încă majoritar românească, după cum s-a văzut chiar la recensământul din 2004, 2,1% declarându-se români şi 76,1% – moldoveni² , deci tot români (în lipsa unei identităţi moldoveneşti reale). Cu toate că aspectele privind sintagmele român/moldovean par pentru mulţi dintre cetăţenii moldoveni ceva lipsit de importanţă (anume pe o astfel de atitudine se mizează), lucrurile stau cu totul altfel. Să ne imaginăm cum ar fi ca la recensământ să se declare 78,2% români? Cred că un astfel de rezultat ar fi cel mai bun argument pentru faptul că RM nu îşi are rostul ca stat separat, ci doar alături (şi nu doar geografic) de co-naţionalii lor. Anume din această cauză se duce o politică de propagare a unei limbi şi identităţi false, pentru că doar astfel statul RM ar avea legitimitate. Totuşi, în acest context ar trebui analizat modul în care s-a desfăşurat recensământul menţionat, pentru că în presă s-au acuzat modul de formulare a întrebărilor, incompetenţa operatorilor de teren sau chiar instigarea respondenţilor de a răspunde într-un anumit mod, astfel încălcându-se criteriile elementare de organizare a unui recensământ.    S-ar părea că după 17 ani de tranziţie lucrurile ar fi trebuit să se schimbe, oamenii să devină conştienţi de originea lor, deci de cine sunt în prezent şi pe ce baze ar trebui să îşi construiască viitorul. Dar nu e aşa. Şi asta inclusiv din cauza faptului că, în continuare, în RM nu există o forţă politică sau socială care să fie capabilă să apere românismul şi să fie luată în consideraţie de către societatea civilă. Spun asta referindu-mă la toate partidele, asociaţiile sau mişcările care au avut până acum rolul de forţe pro-româneşti. De obicei, acestea sfârşeau prin a fi înlăturate de pe scena politică prin diverse metode, speculându-se lipsa de interes şi informare a cetăţenilor care, în mod inevitabil, îşi pierd încrederea în reprezentanţii opoziţiei. În acest mod regimul³ obţinea rezultate atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung, căci deja viitorii activişti din opoziţie vor fi priviţi cu neîncredere de către votanţi. Iar acest lucru este capital, căci anume votul este modul prin care o persoană îşi manifestă dreptul de alegător şi cetăţean, în mod implicit, unul dintre indicii funcţionării democraţiei într-un stat. De asemenea, numărul participanţilor la vot este un indicator al interesului populaţiei faţă de problemele ţării. Având în vedere recentele alegeri ale primarului Chişinăului, am putea afirma că dezinteresul chişinăuienilor este unul patologic, în sensul de anormal şi dăunător, căci prin ne-exercitarea dreptului de vot, unui cetăţean obişnuit nu îi rămâne decât să privească cuminte din banca sa ce se întâmplă în societatea a cărei probleme îl privesc în mod direct. Desigur, se pot invoca argumente mai mult sau mai puţin plauzibile precum că nu avem pe cine alege, că nimeni nu ne-ar merita votul, etc. Dar poate fi evitarea responsabilităţii cetăţeneşti calea cea mai bună pentru rezolvarea problemelor? Din câte s-a văzut până acum, tind să cred că nu.    Aş vrea să atrag atenţia şi asupra faptului că de la destrămarea URSS până acum, în RM, în opoziţie s-au situat forţele pro-româneşti, pe când majoritari au fost cei care militau pentru independenţa, suveranitatea şi integritatea statului RM. Evenimentele care au avut loc ulterior vorbesc de la sine (cazul Găgăuziei/UTAG, Transnistriei, dependenţa economică de Rusia, etc). Totuşi, deznaţionalizarea şi lupta cu românismul a fost şi este cel mai dureros fenomen dirijat care se întâmplă în RM. Se mizează pe învrăjbirea naţiunilor de pe teritoriul statului una împotriva celeilalte, astfel încât să se creeze un mediu conflictual, căci astfel se poate distrage atenţia de la problemele reale ale societăţii – prin crearea unor situaţii artificiale.    Am ţinut să mă opresc asupra contextului în care au avut loc evenimentele de la liceul meu întrucât judecarea evenimentelor fără o cunoaştere elementară a contextului este indezirabilă, cu atât mai mult cu cât constituie o problemă foarte delicată. De altfel, am avut încă de la început senzaţia că am fost priviţi de către majoritate ca nişte copii naivi care au crezut că vor rezolva o problema creată încă din aprile 1925⁴. Desigur, au existat şi alte păreri, conform cărora am acţionat din dorinţă de afirmare sau pentru că ne-ar fi instigat cineva. Sunt oarecum explicabile aceste atitudini, mai ales în condiţiile în care atmosfera în care plutim de foarte multă vreme este una pasivă şi apatică, în care orice deviere de la formele comportamentale general-acceptate este sancţionată strict şi fără drept de apel. Astfel, pentru mulţi dintre compatrioţii mei este foarte greu de înţeles cum a fost posibil ca patru elevi, majori – deci pasibili de pedeapsă penală, să îndrăznească să opună o rezistenţă atât de vehementă faţă de deciziile autorităţilor, mai mult chiar – faţă de opinia publică manifestă în general (aceasta s-a văzut în lipsa de reacţie a majorităţii elevilor, profesorilor, politicienilor la schimbarea denumirii liceelor). Prin acestea mă refer la sentimentul latent de românism care refuz să cred că a dispărut din sufletele românilor din RM. Ei bine, mai apar şi surprize, lucrurile mai scapă de sub controlul regimului şi toate acestea pentru că nimeni şi nimic nu poate sta în calea manifestării libere a spritului, decât piedicile şi complexele personale.

¹ Gusti, Dimitrie – Sociologia naţiunii şi a războiului, Bucureşti: Editura Floare Albastră, 1995. 

² Heintz, Monica – Stat slab, cetăţenie incertă. Studii despre Republica Moldova, Bucureşti: Editura Curtea Veche, 2007, p. 256. Integrarea studenţilor basarabeni în mediul românesc în contextul relaţiilor actuale dintre Republica Moldova şi România.

 ³ Conform teoriei regimului ilustrată de Gerry Stoker, Clarence Stone şi Harold Wolman, viaţa politică este dominată de anumite regimuri care au ca interes exclusiv puterea. Regimurile sunt constituite din asociaţii informale, fără o structură ierarhică clară, care, precum coaliţiile politice dominante, sunt structurate în jurul unor interese dominante, indiferent de compoziţia ideologică a grupărilor ce o compun. Ideologiile îşi pierd din importanţă în faţa îndeplinirii obiectivelor date de interese (apud Baltasiu, Radu – Democraţia înlocuită de reţele).    

⁴ Pătură  super-pusă – Termen propus de M. Eminescu pentru a desemna acele pături guvernante care se folosesc de „prisosul” muncii sociale pentru consum propriu şi pentru cheltuielile guvernării fără a oferi nimic în compensaţie (sursa: http://www.dictsociologie.netfirms.com/P/Termeni/patura_superpusa.htm).