O zi (ne) bună se cunoaște în fiecare (?) dimineață

   O zi nu poate fi bună din moment ce o începi făcând tocmai unul din lucrurile cele mai neplăcute din lumea asta frumoasă. Te trezești după ce ai dormit mai puțin decât ar fi fost suficient, ai ochii aproape închiși și scapi lingurița din mâini în timp ce fugărești zahărul din ceaiul atât de obișnuit deja. O ridici de jos în timp ce auzi în gând o reformulare a ceea ce auzeai zilnic la școală printre colegii tăi (nu mă refer la dezbaterile pe marginea celor citite, ci la acele înjurături sincere și culmea, inocente!). Parcă și clinchetul iritant al metalului ciocnindu-se ritmic de pereții ceștii care încă îți deranjează somnul, e tot același. Nici măcar nu ai puteri să îți promiți că mâine va fi altfel, că vei reuși să termini tot ce aveai de făcut până la miezul nopții, pentru ca mai apoi să îți faci cadou ”rația” bine-meritată de somn și odihnă. Citisem la un moment dat în manualul de Istorie a sociologiei a profesorului Ilie Bădescu, că odihna are rolul de a ne ajuta să ne refacem pentru un nou ciclu de muncă. Înțelegem de aici că însuși rostul vieții este munca, dacă până și odihna este ceva care asigură perpetuarea acesteia. Am ajuns să înțeleg demult această realitate, în special după ce am început să observ că multe dintre persoanele care se odihnesc cel mai des nu prea au după ce se odihni și despre ce vorbi. Această stare este una foarte dăunătoare și asemănătoare cu un abis din care poți ieși doar cu ajutorul voinței proprii. Un om are nevoie de activitate, așa cum un animal obișnuit cu libertatea are nevoie de mișcare. Desigur, și inactivitatea ar putea deveni o stare ”normală”, în sensul de ”obișnuită”. Ironia constă, însă, în faptul că victima inactivității nu mai este deloc normală, alunecând spre ”vegetare”, să mă exprim mai delicat. Fieăruia dintre noi îi este cunoscută, probabil, senzația de inutilitate, exprimată în expresiile ”parcă ceva nu merge”, ”nu știu, parcă mi-e așa, nu chiar bine” sau în mult mai pitorescul ”mă roade să fac ceva și nu știu ce!”. Dar cum să fim motivați să facem ceva util pentru noi, dar și pentru ceilalți, dacă vedem în jur numai mesaje ”liniștitoare” care ne zic că lumea e frumoasă, că avem numai o viață pe care trebuie s-o trăim la maxim, să ne relaxăm până nu mai putem de lenevie și să ne revanșăm pentru toată pasivitatea flagrantă de care am dat dovadă pe tot parcursul zilei, în momentul în care trebuie să cumpărăm un lucru de care oricum nu avem nevoie, să dăm bani pentru un bilet undeva care ne oferă doar satisfacția de a fi în același loc cu mulți-mulți alții ca noi care, în cel mai bun caz ne ignoră. Partea și mai proastă ar fi ca în acel loc să întâlnim persoane care sunt la fel ca noi, și atunci să vedeți ce seară a confesiunilor ajunge a fi marea seară a ieșirii în oraș! Acestea fiind trecute prin minte (că nu pot spune ”gândite”) și scrise, îmi doresc să am o zi bună și ne-deranjantă.