Teoria elitelor – eseu

   Conceptul de elită reprezintă un element-cheie în definirea și studiul societății ca locul în care se iau decizii de anumite persoane sau grupuri restrânse de persoane în favoarea sau în defavoarea maselor, adică a indivizilor care nu sunt direct implicați în procesul de luare a deciziilor. Acest concept a fost teoretizat de către  sociologii italieni Vifredo Pareto și Gaetano Mosca, dar și de românul absolut, cum îl numea Petre Țuțea pe Mihai Eminescu, ultimul imprimându-i un specific al societății românești a secolului XIX.

   Pareto și Mosca insistă asupra polarizării societăților în două extreme: cea superioară reprezentând-o elitele, iar cea inferioară (din punct de vedere al puterii exercitate) fiind reprezentată de mase, sau majoritatea populației. Una din problemele cele mai grave ale acestei structurări sociale apare, conform opiniei celor doi, în momentul în care eticheta (funcția) nu corespunde competențelor (gradul de pregătire necesar exercitării funcției deținute). În acest caz are loc o selecție socială negativă, concept lansat de Eminescu și care duce la acapararea puterii de către o pătură superpusă, formată din personae incompetente și viciate. Acest termen este în strânsă legătură cu teoria elitelor deoarece reprezintă un contra-argument al teoriei darwiniste conform căreia prin selecția naturală se asigură pătrunderea celor mai buni și competenți indivizi printre factorii de decizie. Or anume la aceste persoane se referă Pareto prin termenul de elită, cele care sunt cele mai bune din domeniul lor. Eminescu, insă, neagă concepția lui Darwin, demonstrând că în cazul Romaniei, de exemplu, așa-zisele elite sunt niște paraziți pe spatele poporului, nefiind capabile să compenseze munca majorității întru prosperarea fiecarui individ în parte și a țării, respective, ci din contra, exploatând și profitând de pe urma muncii oamenilor de rând, însușindu-și prisosul. Anume prin aceasta o elită este negativă și nu pozitivă.În accepțiunea lui Pareto, circulația elitelor trebuie să aibă loc într-un mod firesc, iar indivizii care dețin puterea să își mențină fucția doar în cazul în care o merită. Totuși, procesele istorice au arătat că de multe ori, schimbarea se poate produce doar prin revoluțiile în cadrul cărora se selecționează aceleași categorii de persoane care nu sunt cu nimic mai bune decât cei care își exercită puterea, doar că încă nu o dețin. Astfel, în condițiile în care cei care își exercită puterea sunt amenințați de mișcări sociale violente, ei sunt nevoiți să adopte comportamente de vulpi și nu de lei, pentru că cei care guvernează cu ajutorul gândirii șirete, asemeni unei vulpi, ne-făcând uz de forță, sunt mult mai greu de înlăturat de la conducere. Acest lucru se datorează, nu în ultimul rând și faptului că liderii maselor sunt, deseori, același tip de persoane ca și cei împotriva cărora luptă, astfel apărând premisele atragerii lor în aparatul decizional. Se mizează, în primul rând, pe viciile acestora, dar și pe calitățile de lider, de om care poate motiva și conduce mulțimile. De asemenea, cele două noțiuni menționate se referă și la tipurile de elite care luptă penru putere, leii deosebindu-se de vulpi prin faptul că primii sunt indivizi bogaţi în reziduuri de clasa a ll-a, impunându-se prin autoritatea morală rezultată din înclinaţia lor spre folosirea mijloacelor radicale (în primul rând a forţei) pentru instaurarea ordinii în societate şi eliminarea corupţiei, anarhiei, speculei, fraudei, „combinaţiilor” în general, prin care ajung de obicei la putere elitele vulpi.  

   Atât Mosca, cât și Pareto sunt adepții teoriei  conform căreia elitele sunt capabile, prin intermediul instituțiilor, resurselor și ideologiilor utilizate, să-și impună voința maselor, care sunt percepute ca o masă amorfă și lipsită de reacție (în lipsa mijloacelor de control). Acest fapt se datorează lipsei de organizare, capacității de a acționa coerent și în comun, dar și lipsei a ceea ce italianul numește acțiune politică.

   Închei prin definiția selecției sociale negative sugerată de Ilie Bădescu: procesul prin care o elită ca ansamblu de titluri cu indici maximi de excelenţă, este ocupată de o clasă de indivizi cu indici minimi de capacitate (clasă negativă) poartă numele de selecție socială negativă. 

Tudor Cojocari