Centenarul. Puterea. Spectacolul. Romania. Opozitia

Centenarul

Zilele astea celebrăm 100 de ani de la Unirea Republicii Democrate Moldovenești cu Regatul României, prima entitate devenind provincie a celei de a doua. Vă îndemn să urmăriți întreaga poveste aici, unde niște tineri istorici au reușit să prezinte Unirea pe șleau, adică așa cum se cade: cu bună-dispoziție, umor și realism. Iar în timp ce noi celebrăm (în familie, în Piața Marii Adunări Naționale, pe rețelele de socializare, sau prin articole ca acesta), alții se enervează, simțindu-se neglijați, sau chiar insultați. Aceștia din urmă pot fi minorități etnice, oameni needucați/dezinformați, sau pur și simplu, oameni care, din diverse motive, nu-și doresc (încă) Unirea Republicii Moldova (un fel de entitate continuatoare a RDM, dar de fapt o creațiune dubioasă a URSS, care-și enumeră legislaturile începând din perioada sovietică). Iar acești din urmă indivizi nu-s nici puțini, nici mulți, un sondaj derulat la sfârșitul lui 2017 indicând următoarele cifre: 30% ar vota pentru Unire, 54 % împotriva ei, iar 15 % n-ar participa la un asemenea referendum sau încă nu s-au hotărât ce vor. Pentru cineva ca mine, care am devenit, de la an la an, din ce în ce mai sceptic referitor la capacitatea cetățenilor moldoveni de a lua decizii colective care să-i avantajeze, cifrele sunt optimiste și dătătoare de speranță. Mai ales că tendința manifestată de-a lungul anilor este ascendentă, numărul unioniștilor crescând, cel puțin în sondajele derulate la comanda Partidului Democrat. Ceea ce, pe de o parte, mă bucură, dar pe de alta mă face să mă întreb de ce le-ar conveni cleptomanilor de la putere să prezinte Unirea drept un fenomen care ia amploare.

Puterea

Răspunsul este, ca de obicei, unul complicat, dar pe scurt, acesta ar fi legat de oportunism politic. Să explic. Subiectul corupției este unul generalizat la nivelul societății, iar percepția majorității cetățenilor asupra clasei politice, dar și asupra a funcționărimii care gestionează resursele statului, este covârșitor negativă. În aceste condiții, orice consultant politic breaz i-ar sugera cartelului (partid, administrație, business, presă etc.) să ofere publicului alternative care să acopere acest subiect enervant al corupției. Iar Unirea este unul dintre ele, mai ales că, ”așa s-a primit” ca taman amu, în an electoral, poporul nostru să se pomenească față-n față cu Centenarul. Între timp, la nivel oficial, portavocea cea mai spălată a marelui partid, Andrian Candu, va conduce delegația Parlamentului RM la Parlamentul României. O vizită ștearsă, protocolară și fără nici o miză. Asta deși mii de oameni au cerut majorității parlamentare să recunoască oficial actul Unirii de la 1918. Dar de ce să-ți ”aprinzi paie-n cap”, dacă îți poți derula, în continuare, treburile murdare pe spatele statului român? Prin urmare, agenda PD-ului rămâne să absorbă în continuare bani de la statul român, nicidecum de a transfera instituții: DNA, de exemplu. Mai mult: pentru că presiunile recente asupra autorităților locale nu pot dura la nesfârșit, aleșii locali au început să se alieze. Iar puterea n-are nevoie de opozanți aliați. Prin urmare, i-au dat motive de dezbinare, exploatând rivalități deja existente și creând spectacole mediatice umflate artificial. Mă refer, bineînțeles, la declarațiile de Unire, spectacol în care s-au amestecat atât inițiatori de bună credință, cât și provocatori din sânul puterii.

Spectacolul

Iar pentru că spectacolul are nevoie de actori, au fost (re)inventate o pleiadă de personaje  care să gestioneze energiile preponderent pozitive ale oamenilor care-și doresc Unirea la modul sincer. Pe unele dintre aceste personaje le vedem la televizor, pe scenă și, în general, în fruntea mulțimii; iar pe alții îi vedem mai puțin sau deloc. Armele lor sunt dezinformarea, insistența, tupeul și, în general, orice instrument care i-ar putea ajuta în demersul lor propagandistic de istovire a populației. De exemplu, acești lideri vizibili vorbesc despre 130 de consilii locale care au semnat declarațiile simbolice de Unire, fără a menționa că în total există 1681 de localități. Vorbesc de pe scenă despre 100.000 de participanți la manifestația din PMAN, în timp ce oricine poate vedea că e vorba de undeva peste 10.000. Și pe urmă, nu asta ar trebui să conteze, în anul 2018, când un american a reușit să-și trimită decapotabila în cosmos, ci numărul de potențiali votanți ai Unirii la un referendum, fie că se află cu toții simultan în același loc public, ori nu. Doar că afirmațiile lor matusalemice își au sursa în propria lor grandomanie și în niște obsesii deversate pe oamenii bine-intenționați. Aceștia sunt aceeași indivizi care le vând iluzii susținătorilor ideii că ”iaca-iaca” se face Unirea. Doar că nu o dată la 4 ani, cum o fac partidele, ci an de an, din 2012 încoace (vezi ”Acțiunea 2012”). Ei nu au un proiect concret, un grafic de activități, o foaie de parcurs, sau o listă de soluții aplicabile ”aici și acum”. În schimb, au un discurs, prin care cer Unirea ”aici și acum”. Iar după ei să vină și potopul, care poate să-i ia și pe cei care nu-și doresc (încă) Unirea și pe oamenii de pe cele două maluri ale Prutului care se vor pomeni a doua zi că au luat o decizie pripită, după ce vor fi aflat că stereotipurile care ne despart sunt (din nou, încă) mai puternice decât identitatea care ne leagă.

România

Pe urmă (și poate că ar fi trebuit să încep cu asta), România nu poate să modifice, de capul ei, granițele Uniunii Europene. Ar putea, desigur, să înceapă demersurile diplomatice pentru a ”pregăti” acceptul UE. Dar, din ce cunoaștem cu toții, actuala conducere a României are cu totul alte priorități, precum ar fi propria pricopsire materială, intrigile dâmbovițene și discursurile antieuropene. Relevant în acest sens este faptul că, ministrul culturii a anulat recent 2000 de concepte de proiecte depuse pentru programul de finanțare Centenar, aprobând doar 43 de proiecte propriu-zise, care vor putea fi implementate până în 2020. Lucru care, printre altele, îi năruiește speranțele lui Dodon, care zicea că ”isteria unionistă se va sfârși la sfârșitul anului”. Ceea ce e important de reținut, totuși, este că autoritățile române actuale nu sunt puse deloc pe treabă, ci doar pe tocat bani publici (pentru un monument de 4 milioane de euro la Alba Iulia, de exemplu, dedicat Unirii).

Opoziția

În general, politicienii activi și cu pondere de peste 5% nu ignoră celebrarea Unirii. Este și cazul opoziției de azi. Și nu mă refer la Dodon, care e debusolat de când îl știm. Dar la Andrei Năstase, de exemplu, care a postat în ajunul manifestației un infografic relevant de la EFOR, arătând că apropierea de România trebuie să se traducă în fapte concrete. Nu știu dacă a participat și la acțiunea publică. De cealaltă parte, Maia Sandu a fost foarte activă, participând la manifestația de la Chișinău, precum și la un eveniment al Academiei Române de la București. Discursul ei a fost, ca de obicei, echilibrat și coerent: reformele și schimbările pe care și le doresc unioniștii și proeuropenii coincid; mai ales că aceste două orientări se completează reciproc, nu se opun. Până la urmă, cu toții ne dorim un stat în care valorile democrației să triumfe în fața corupției, ale abuzului și ale incompetenței. E adevărat că, la un moment dat, dacă ar fi să se organizeze un referendum, reprezentanții celor două categorii ar putea să voteze unii împotriva celorlalți. Dar hai să ajungem acolo, pentru a ne putea permite luxul de a avea, RM ca stat, o parere care să conteze. Pentru că, momentan, justiția e subjugată, economia e la pământ, demografia plânge, iar foarte mulți dintre oamenii cu potențial își irosesc energiile pentru executarea agendelor unor persoane care nu sunt nici suficient de integri, nici suficient de coerenți pentru a le merita încrederea.

Recomandare muzicală: Doina și Ion Aldea Teodorovici – Lăsați-ne în Legea Noastră

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *