Cine-i urma? (relatare din prag)
Soarele arde ca pe litoralul din Mamaia. În faţa intrării, pe scări, pe lângă scări şi la 10 metri de scări, stau pâlcuri de oameni agitaţi cu acte pe cap. Copacii sunt mai în vale, către str. Kogălniceanu. Unii dintre solicitanţii mai puţin sceptici în privinţa onestităţii concetăţenilor lor, au mers să se aşeze pe bordurile de la umbră, hăt în vale. Ceilalţi stau ţintuiţi pe pragul instituţiei şi sorb fiecare cuvinţel al gardianului cu rol de birou de informaţii ambulant.
– Vă rog să vă daţi jos de pe scări! Cât se poate să ţip la voi, oameni buni?!
– Păi nu ţipaţi! Nu vedeţi că dacă ne îndepărtăm câţiva metri, imediat apar alţii care intră înaintea noastră? Nimeni nu respectă rândul! Nici eu nu mai vreau să-l respect. Am să intru şi gata. M-am săturat de listele voastre!
Tăntica în haine de vară, cu listele în braţe, priveşte ţanţoş către omul răzvrătit. I se aude gândul: „Lasă, lasă, că tot la mine-n listă ai să ajungi…” Ea se regăseşte în rolul pe care şi l-a asumat de dis-de-dimineaţă. Toată puterea-i stă în listă. E gata să se jertfească pe sine şi să nu intre, doar ca cei din listă să fie mulţumiţi de „managementul conflictului” operat de ea.
– Cine-i urma?
Linişte.
– Cine-i urma? mai întreb odată. Dar cine-i primul?
Lumea chicoteşte.
– Nu ştim, întrebaţi paznicul.
Paznicul îşi face apariţia din vârful scărilor din faţa uşii şi-şi încruntă vajnic sprâncenele: „Întrebaţi lumea, că-s mai multe rânduri.”
– Bun dar, eu am să fiu urma…
Aşa a devenit omuleanul urmă.
– Încă n-o ieşit din biroul 3?
– Nu.
Din spate apare un bărbat foarte agitat, aproape gâfâind.
– Dar dvs. când aţi venit?!
– De ce?
– Eu eram la 3, înaintea dvs.
– Paznicul ne-a zis că nu era nimeni.
– Eu vă spun că eu eram, doar că stăteam la umbră. Degeaba stăm aici, că oricum de 40 de minute n-a mai ieşit nimeni de la 3. Dacă vreţi, întrebăm paznicul.
– Nu, nu, vă cred. Totu’ bine.
Între timp, zidurile deveniseră dublate de oameni. Pe măsură ce urca soarele, umbra se lipea şi ea de ziduri, iar solicitanţii după ea, să o calce.
– Cine era acolo cu divorţul?!
– Eu, eu, eu! Eu eram prima!
Doamna care era pe cale să redevină domnişoară şi-a făcut loc printre oameni, trecând triumfătior de uşa care ducea către independenţa ei (faţă de el). A lăsat în urmă doar o dâră de ghionturi şi haz.
– Mie-mi ajunge. Vin şi mâine. Poate ajung de dimineaţă, pe la 6, ca să ştiu că la 8 intru precis. Mă apucă iar tensiunea. Nu mă mai ajută nici tabletele. Dacă vrei şi dacă nu intri azi, îţi păstrez un loc după mine mâine.
– Mulţumesc, dar eu sunt nevoit să intru azi.
– Apoi dar mai stai?
– Mai stau.
Şi a mai stat. Şi soarele a mai ars. Şi gardianul a mai ţipat.