Cultura de masă care ne va salva

Au trecut vremurile când doar ceea ce venea din America sau Rusia era considerat „cool” şi demn de admiraţie. Mă refer în primul rând la produsele culturale, fie acestea tradiţionale, clasice sau de masă. Spun asta în calitatea mea de om care am crescut cu „vidic”-uri traduse prost de o voce rusofonă înfundată, casete piratate cu The Offspring sau 2Pac, Noroc sau Dumitraş la Radio Moldova, Vama Veche la Radio N*va şi Liubă la Ev*opa+. Creierul meu, la fel ca şi cel al multor „colegi de generaţie”, a fost supus încă din copilărie unor mesaje variate şi foarte diferite. Unele te îndemnau să fii rebel şi să n-asculţi de părinţi, altele te-nvăţau cum „să supravieţuieşti în cartiere”, celelalte îţi spuneau că a fi gospodar şi om reprezintă culmea fericirii, iar cele din urmă ne demonstrau că ruşii sunt eroii care între sesiunile de vodkă şi bătăi, mai şi eliberează câte vreun popor asuprit de gheara băştinaşilor nerecunoscători.

Unul dintre rezultatele amalgamării de tot felul a mesajelor transmise, este ceea ce numeam într-un articol precedent „schizofrenie moldovenească”, cu manifestări tipice unor „victime ale sindromului Stockholm” (vorba lui V. Ioniţă într-un interviu pentru Vocea Basarabiei).

Odată cu trecerea vremii, fiecare dintre noi am fost supuşi unor noi tipuri de mesaje, care veneau din filme, muzică sau presă. Mi-ar fi plăcut să trec aici şi cărţile, spectacolele de teatru şi operă, dar mă tem că ne vizează prea puţin. Unii şi-au dat seama că spaţiul lor cultural este cel românesc, alţii doar şi-au păstrat percepţia respectivă (de asta având grijă părinţii), alţii au vrut să sară peste identitatea lor naţională şi să se facă direct americani sau francezii, iar alţii au preferat să se complacă în idei de tipul „mă cheamă Ion şi gavariu pa ruski”, „naşa maldova” şi „savetskii saiuz – rodina mati”.

În altă ordine de idei, foarte puţini dintre cei pe care îi cunoşteam în copilărie şi adolescenţă dădeau doi bani pe originea produsului cultural finit (la fel ca în cazul produselor alimentare sau tehnologice, de altfel). Conta însă cât de mult rezonează cu gândirea, valorile şi predispoziţiile lor, cu alte cuvinte, conta să fie „catchy”.

Astăzi, lucrurile stau la fel. Atât timp cât o melodie sau orice alt produs cultural (sau mediatic) este popular, adică (re)cunoscut, consumatorul nu-şi mai pune întrebarea cine este autorul sau care-i ţara sa de origine. Mai mult, astăzi industria muzicală se omogenizează sub impactul direct al globalizării. Adică, nu mai contează că Inna, Morandi, Dan Bălan sunt români, nici că nu cântă mereu în română, ci faptul că sunt bine-cotaţi şi că, pur şi simplu sună bine.

Avem toate motivele să credem că exact ca în cazul mărcii Dacia care a devenit una dintre cele mai populare în republica M, în Rusia şi-n spaţiul ex-sovietic, aducând beneficii imense imaginii României, datorită inginerilor şi economiştilor ei, la fel se va întâmpla şi-n spaţiul cultural şi idelogic, locul unde are loc de fapt bătălia dintre vechi şi nou, sovietic şi european, dictatorial şi democratic. Cu alte cuvinte, avem toate motivele să credem că a trecut vremea podurilor de flori, a sloganelor patriotice şi a cămăşilor rupte de pe piept, toate acestea trebuind să treacă la locul de cinste în memoria noastră. Acum lupta se duce prin alte metode, dar în acelaşi loc şi cu acelaşi scop.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *