De unde se iau ”anti-rusificatorii”

Fac parte din generația apărută cu doar câțiva ani înainte de destrămarea URSS și care s-a născut cu un act de identitate a cărui legitimitate o pune la îndoială. De fapt, nu doar noi am pus-o la îndoială, ci și întreaga societate moldovenească prin protestele masive începute pe la 1987 (care mocneau încă din anii ’60, prin grupurile Madjadahonda, ale lui Gheorghe Ghimpu, Usatiuc etc. ) împotriva batjocorii uniunii sovietice. Totuși, Mișcarea de Eliberare Națională ne-a scăpat de actele ilegitime, dar nu ne-a redat libertatea totală de a gândi. Cu alte cuvinte, ne-am bucurat de libertate, dar am folosit-o pentru a face greșeli, din care rareori am învățat.

Așa am ajuns să fim crescuți într-un mediu deformat și plin de minciună. Și tot așa am ajuns să trăim în câteva lumi paralele. La școală învățam istoria românilor, limba și literatura română, pe frontispiciul liceului sta scris ”româno-…..”, iar pe strada și în curte toți erau moldoveni care vorbeau moldovenește. Copii fiind, nu ne puneam prea multe întrebări, iar când aveam și noi un moment de iluminare pentru a ne exprima, adulții ne tăiau cheful cu tradiționalul ”Încă ești mic și nu înțelegi. Vei crește mare și vei înțelege mai bine”. Uram răspunsurile de felul acesta, chiar dacă de multe ori adulții aveau dreptate. Însă nu și în cazul acesta, pentru că riscau să susțină ”mediocritizarea” propriilor odrasle. De fapt, de prea puține ori am pomenit ca părinții cuiva dintre colegii mei de generație să le dea acestora din urmă lecții de istorie sau cultură (identitate, în general). Mai multe am învățat cu toții mai târziu, în mare parte prin participare și situații în urma cărora am avut de suferit personal.

Totuși, ne pomenim azi privind în urmă prin imensul văl de ceață aruncat asupra copilăriilor noastre, care s-ar fi putut să nu existe dacă lucrurile ar fi mers în direcția corectă. Îi vedem pe cei din spatele tejghelii de unde închiriam casete cu filme piratate, spunându-ne într-o limbă necunoscută de noi pe atunci, ”semi lei za sutku!”; le vedem pe vânzătoarele de la alimentară care se prefăceau că nu ne auzeau când le rugam să ne dea o franzelă, după care întrebau sarcastic, ”a mojet bâti tebe baton?”; îi vedem pe meșteșugarii de prin ateliere de reparație a bicicletelor care ne râdeau în nas pentru că nu știam ce e aia ”cervoneț”; le vedem pe vânzătoarele de la chioșcurile de ziare care atunci când le ceream ziarul Timpul ne întrebau îmbietor ”a mojet lucișe vam Kamsamolku”? și tot așa.

Am trecut cu toții prin lucruri de felul acesta și cu toții am avut mereu de ales între a le răspunde într-o rusă stâlcită sau a le vorbi în limba ta, în calitate de român moldovean care nu se simte inferior în fața colonizatorilor de altă dată și a rusofonilor de astăzi. Desigur, mai existau și mai există foarte mulți colegi de ai mei care atunci când li se răspunde cu ”Ia ne panimaiu! Gavarite na narmalinom iazâke!”, ei răspund cu ” Ah, da?! Să vedem dacă înțelegi acum limba oficială a țării în care trăiești! Mai du-te-n ….!” și a căror abordare nu o împărtășesc, dar o înțeleg perfect. Ei sunt cei care simt durerea și care sunt nedreptățiți, cei care își văd de treabă fie în cadrul unor relații furnizor-client, fie în cadrul academic, fie într-un cadru amical și se simt minoritari.

Acum câteva săptămâni, un jurist rusofon scria că dacă un rus se află într-un grup de moldoveni, atunci toată lumea va vorbi rusește. Este un tipar în mare parte adevărat și pe care rămâne greu să-l spargi. Atât acum, cât și în urmă cu 15 ani, ne cruceam la aceeași sesizare. Atât acum, cât și în urmă cu 15 ani, îl catalogam drept ”naționalist” pe cel care îndrăznea să rupă barierele psihologice din mentalitatea de sclav a majorității moldovenilor. Mă întreb atunci, dacă vedem cât am avansat în alte domenii, cât de mult am avansat în căutarea răspunsurilor la întrebările ”cine suntem și ce merităm?”

Tot același cetățean moldovean rusofon vorbea despre politicile culturale și lingvistice din RM ca despre unele foarte indulgente, dar în același timp ineficiente. Îi dau dreptate și de această dată, or statul acesta n-a avut decât în primii săi ani de independență o politică oarecum coerentă în ceea ce privește diminuarea consecințelor rusificării de 2 veacuri. De prin 1994, însă, s-au cam terminat încercările, invocându-se tot soiul de motive care mai de care mai penibile și deloc demne de un stat independent. De fapt, sunt mai multe idei ale autorului pe care le împărtășesc și a cărui atitudine o respect, acesta numărându-se printre rusofonii care-și declară dorința de a învăța limba oficială a statului cu care se identifică. O singură remarcă aș avea, totuși, care se referă inclusiv la numeroși români moldoveni: societatea moldovenească nu are cum să fie românizată, iar limba vorbită nu are cum să nu fie româna, pentru că tot ce e necesar acum este triumful democrației, a normalității și al dreptății, or nici anexarea de la 1812 de către imperiul țarist, și nici ocupația de la 1940, nu au fost niște culminații ale unor procese firești, ci niște acte ilegale și condamnate inclusiv de către comunitatea internațională. Deci, din punctul ăsta de vedere, nu sunt altceva decât niște anomalii.

Articol scris pentru All Moldova

2 thoughts on “De unde se iau ”anti-rusificatorii”

  1. Păi și limba din România a preiat în secolul 18 foarte multe franțuzisme și latinisme, iar acum se substituie cu de-antregul cu engleza (e destul să te uiți la filmele exclusiv engleze care sunt translate de ProTV).

    Care-o fi problema? Am trăit în state aparte din 1812, 200 de ani cu o scurtă excepție sub stare de război, ba chiar și pînă în 1812 n-am prea avut prea multe lucruri comune, cineva vasali a Imperiului Otoman, cineva incluși de-a binelea și administrat timp de cîteva sute de ani.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *