Generatia protestelor

Articol scris pentru revista Contrafort, nr. XI-XII, la mijlocul lunii noiembrie

Acum, când scriu acest articol, întreaga Europă își plânge morții. Aseară am aflat de masacrul teroriștilor islamiști împotriva națiunii franceze, în care au fost uciși și 2 tineri români. Asta după ce, acum 3 săptămâni a ars clubul bucureștean Colectiv, cu tot cu oamenii din el. Catastrofa a luat deja  55 de tineri români, iar alte câteva zeci se zbat între viață și moarte. De fapt, s-ar putea ca până în momentul în care veți citi aceste rânduri, bilanțul să arate și mai înfiorător. Numai conștientizarea acestui fapt, precum și sentimentul de neputință în fața unei calamități cauzate de ignoranța și lăcomia umană, ar trebui să ne dea fiori. Oricine ar fi putut fi acolo, în acel subsol lugubru, populat cu de 5 ori mai mulți oameni decât permitea legea. Privind din această perspectivă, ne dăm seama că întrebarea corectă pe care ar fi trebuit să și-o adreseze proprietarii barului, dar și birocrații care le-au eliberat arbitrar autorizațiile de funcționare, nu este oare de ce?, ci când? Oricine dintre noi s-ar fi putut afla înăuntru. La fel cum oricine dintre noi și-ar fi putut pierde acolo pe cineva drag.

Partea și mai proastă este că, în continuare, asemenea tragedii pot avea loc oriunde oricând. Singurul lucru care ar putea preîntâmpina astăzi o nouă nenorocire similară, este ca toate încăperile închise, mai ales cele de prin subsoluri, să fie închise. Pur și simplu. Asta pentru că foarte puține dintre acestea, inclusiv școlile și grădinițele, nu au autorizații eliberate de Inspectoratul General pentru Situații de Urgență. Partea bună este că aici, în România, au fost deja începute demersurile pentru rezolvarea acestei probleme. De cealaltă parte a Prutului, însă, singura lecție care a putut fi învățată, a constat în demararea unor controale prin cluburile din capitală. Dar nu e foarte clară soarta celor închise temporar, câți patroni vor fi pedepsiți și care vor fi măsurile preventive care vor fi luate în continuare.

Am scris despre lucrurile de mai sus pentru că anume acestea fac agenda publică în România recentelor săptămâni. Deși sunt chestiuni care nu ne afectează, deocamdată, în mod direct, atât eu, cât și apropiații mei, am trăit cu toții aceste momente dramatice alături de victime, de familiile lor și de protestatarii care tocmai au răsturnat un guvern ipocrit și iresponsabil. De altfel, ne-am numărat, împreună cu soția și cu fiul de numai 8 luni, printre aceștia din urmă. Protestele sunt, pe aici, foarte frecvente. Și, la fel ca și în RM, sunt legate în principal de acțiunile guvernului.

Guvernele, ținte sigure ale protestatarilor

Țin minte că tot guvernul, cu tot cu politrucul din fruntea lui, fusese ținta noastră acum exact un an, când românii din afara granițelor fuseseră împiedicați să voteze la prezidențiale. Nu vom uita niciodată acel protest din fața Ministerului Afacerilor Externe, pentru că a fost, chiar dacă nu ”s-a numărat”, primul protest al fiului nostru. Ne-am întâlnit acolo cu multă lume bună, unii dintre ei cu copiii după ei, iar seara, surorile mele, stabilite și ele de multă vreme în București, ne-au spus că ne-au văzut la televizor. Ne-au mai văzut, după aceea, de încă cel puțin trei ori, pe toți trei. De două ori la proteste antiguvernamental, iar a doua la un marș ”Fără Borduri”, dar pentru trotuare accesibile pentru toate categoriile de pietoni. Inclusiv pentru părinții cu copii, ceea ce ne interesa în mod direct. De fiecare dată, am simțit o senzație de comuniune și solidaritate, care rămâne unul dintre motivele pentru care am protesta oricând pentru o cauză nobilă și de interes general.

Privind și mai mult înapoi, dar nu foarte departe, cam prin 2006, realizez că protestele mi-au definit, la fel ca și altora din generația mea, modul de a fi și de a înțelege lumea. Trăiesc de atunci, din 2006, când am devenit bursier al statului român, într-o cultură a protestelor. Și nu pentru că până acum 9 ani n-aș fi participat la mișcări stradale, ci pentru că abia în mai 2006 am simțit ce înseamnă să porți pe umeri o parte din responsabilitatea unei revolte, odată cu protestul anticomunist de la liceul pe care urma să-l absolv. Am tot protestat de atunci pentru niște lucruri la care aspiram (Unire, identitate, transparență, democrație, mediu, respect, justiție, accesibilitate, vot, educație, libertate), precum am protestat și împotriva altor lucruri, pe care le detestam (abuz, rusificare, corupție, aroganță, furt, autoritarism, propagandă, ipocrizie). Am protestat împotriva mai tuturor politicienilor, dar mai ales a mentalității unora dintre semenii noștri, pe ambele maluri ale Prutului.

Dar Bucureștiul rămâne, pentru mine, singurul oraș al protestelor. Deși, chișinăuienii și prutonistrenii, în general, au infinit mai multe motive de a se revolta împotriva a toate cele pe care le-am amintit mai sus. Dar cum să protestezi cu încredere, atunci când știi că șansele ca protestul să nu fie furat, în momentul decisiv, de cei împotriva cărora protestezi, au fost și rămân minime? La București n-am avut nevoie nici de organizatori, nici de scene. Nici în 2009, când protestam împotriva regimului comunist, nici în 2012, când protestam împotriva unui guvern de dreapta, nici în 2014/15, când protestam împotriva unui guvern de stânga, ambele cele din urmă, la fel de arogante și rupte de propriul popor. Aici nu se pune nimeni cu voința populară, atât timp cât aceasta exprimă niște aspirații foarte clare, nu este personificată de niște ”reprezentanți” și nu este deviată către niște cerințe inoportune. Tocmai de aceea, de ceva vreme, în România nu prea mai putem vorbi despre proteste furate. Împrumutate temporar, poate, dar nu furate. Un protest furat ar însemna ca toate energiile care l-au construit să se risipească, brusc, fără urmă. Aici, însă, protestele lasă urme adânci, chiar dacă protestatarii nu-și ating neapărat și de fiecare dată toate obiectivele general-acceptate.

Veșnica și naiva reîntoarcere

Recent, aflat sub impresia acestor evenimente, care m-au făcut să mă simt și mai mult parte a societății al cărei membru sunt de aproape 10 ani, am fost întrebat dacă m-aș întoarce ”acasă”, în RM. Ei bine, în această privință, răspunsul meu n-a fost niciodată Da sau Ba. Asta pentru că lucrurile evoluează foarte rapid, atitudinile noastre se schimbă și ele deseori, inclusiv din cauza vârstei, iar oportunitățile apar și dispar mereu. Iar această abordare este comună pentru foarte mulți dintre reprezentanții generației noastre. Văd și acum foști colegi de toate vârstele, proveniți inclusiv din asociațiile studențești, care se angajează în stânga Prutului. Ei merg în instituții de stat, în firme sau în ONG-uri, încercând să profeseze în baza studiilor absolvite după 3, 4, 5, sau chiar 6 ani în România. Unii rămân și avansează pe scara ”funcționărească”, alții își trec la CV experiența și emigrează în vest, iar ceilalți se întorc în România, privind experimentul moldav ca pe o armată prin care se bucură că au trecut, dar la care n-ar mai reveni niciodată de bună voie.

Și eu, la rândul meu, am trecut printr-un asemenea experiment în 2010. Venisem pe creasta valului de optimism general, la exact un an de la revoltele din aprilie 2009. Eram o echipă de câțiva membri ai asociațiilor studențești din România, care ne angajasem cu toții, care și pe unde, în instituțiile ”celei mai proeuropene țări din lume”, judecând după cămășile care picau rupte din mâinile demagogilor noștri de stat. Țin minte că țineam legătura foarte strâns, ne vedeam des și ne puneam la curent cu evoluțiile vieților fiecăruia dintre noi. Eram o comunitate a unor tineri de 22-25 de ani, a căror ultimă grijă era legată de mărimea salariilor lor și de avansarea în carieră. Entuziasmul, dar și, trebuie să recunoaștem, impresia că viziunile noastre asupra chestiunilor de interes public erau singurele corecte, ne făceau să perseverăm într-un mediu în care regulile informale erau demult făcute, arătând într-un hal pe care noi pur și simplu nu-l puteam accepta. Organic, acestea nu se lipeau de noi.

La modul general, nu reușeam să înțelegem de ce regulile nescrise sunt mai importante decât cele scrise, de ce trebuie să fii neapărat vechi (deși nu neapărat eficient) pentru a gestiona procese, de ce experiența era mai importantă decât competența, de ce traficul de influență era un lucru acceptabil, ba chiar de laudă, de ce despre unele lucruri de interes general se vorbea în șoaptă, sau de ce fiecare îl suspecta pe celălalt de te miri ce. Sigur, la modul intuitiv înțelegeam unele lucruri, fiind ajutat și de unii colegi extraordinari de calzi și competenți, deși totuși prea conformiști. Însă asta nu mă oprea să-mi doresc să schimb aceste norme, care funcționau ca o plasă de păianjen. Nu știam de unde să încep și nici dacă eventualele recompense meritau efortul. Cert este că, până la urmă, atât eu, cât și unii dintre colegii mei, am părăsit, pentru a doua oară, republica. Eu, pentru că salariul de intern într-un ONG bucureștean era mai mare decât unul de consultant în Parlamentul chișinăuian, dar și pentru că accesul la procesul decizional se făcea prin metode, după mine, inacceptabile; alții pentru că s-au simțit ignorați, iar ceilalți pentru că au simțit că-și irosesc tinerețea într-un spațiu închis și sumbru.

Și totuși, naivitatea noastră și experiența întoarcerii nu ne-a șocat atunci într-atât de mult pe cât ne-ar fi șocat acum, în 2015. Asta pentru c bâlbâiala politicianistă din iarnă și jocurile lor perverse de oligarhi și politruci au provocat niște reacții profunde fără măsură și incredibil de pesimiste. Am simțit de atunci până acum, un val de negativism care m-a dezarmat. La un moment dat, pur și simplu n-am mai găsit contraargumente. Asta pentru că, interlocutorii mei aveau dreptate: cancerul corupției, incompetenței și arivismului au pătruns până în măduva tuturor sectoarelor. Printe acești interlocutori se numără inclusiv oameni pe care îi credeam dedicați pe vecie entității numite RM și care, iată, de ceva vreme își fac bagajele. Explicația lor este una simplă, aceeași de fiecare dată: nu mai avem încredere în nimeni, pentru că absolut toți liderii pe care îi știm au făcut tot posibilul pentru a ne dezamăgi pe noi în timp ce se îmbogățeau pe ei. Sunt nevoit să admit astăzi, că asemenea reacții venite în valuri l-ar îndepărta pe oricine de orice. Chiar și de locurile natale. De aceea, n-ar trebui să ne mire starea generală de lehamite, pe care o resimțim cu toții, indiferent de locul aflării noastre din prezent. Tocmai din această perspectivă, noi, cei care am avut, la un moment dat, șansa de a beneficia de o bursă, de un contract, sau de orice altă oportunitate în dreapta Prutului, nu suntem doar generația protestelor, ci și cei mai norocoși dintre prutonistreni.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.