Mişcarea ANTI-TANC – un demers legitim?

Au trecut vremurile când petiţiile reprezentau nişte acte extravagante şi riscante, capabile să atragă admiraţia, dar şi invidia publică, mascată de afişarea unui dispreţ manifest. Acum iniţierea unei petiţii adresate factorilor de decizie stă la îndemâna oricui şi reprezintă mai curând asumarea unei responsabilităţi de interes public. Statutul de „public” însă, depinde de efortul de a face cunoscută iniţiativa în rândul câtor mai mulţi cetăţeni. Anume aici vine greul. În lipsa unor resurse mediatice care să facă auzit demersul, rareori acestea îşi ating obiectivul. Aici se amestecă presa cu „societatea civilă”, acţionând ca un purtător de mesaj şi de „voinţă populară”. Este discutabilă, însă, legitimitatea acestui tip de iniţiative publice, deci deschise. Merită să avem în vedere sensul unor concepte precum democraţie, libertate, guvernare, cetăţean, societate, concurenţă deschisă şi altele. Nu voi insista asupra sensurilor acestora, însă voi ţine cont de ele în argumentarea mea.

Aşadar, care sunt factorii care impun o mişcare susţinută inclusiv printr-o petiţie, drept legitimă? Tentaţia este ca în primul rând legitimitatea să vină din indicatori care ţin de cantitate. Câţi adepţi a reuşit să strângă iniţiativa în jurul ei? Câte persoane au semnat petiţia? Câte articole/reportaje au apărut în mass-media? Câte persoane cunosc despre existenţa iniţiativei (dat fiind că măsura efectului snow-ball poate fi un indicator al popularităţii)? Toate acestea, dar şi altele, sunt întrebări pe care publicul este îndreptăţit să şi le pună în momentul în care îşi doreşte să se dumirească legat de o anumită acţiune. Cantitatea/numărul este, prin excelenţă, un indicator care duce la ideea de democraţie. S-ar putea argumenta, bazându-ne pe aceasta, că atât timp cât nu sunt consultaţi toţi cetăţenii şi cel puţin jumătate dintre aceştia nu se pronunţă în favoarea iniţiativei, aceasta din urmă nu îşi are rostul. Dar asta ar însemna un soi de referendum, mijloc incaccesibil nici unui cetăţean sau grup, ci doar autorităţilor statului.

Un alt argument care ar da legitimitate unui demers public, ar fi aderenţa unor „lideri de opinie”, influenţi în anumite medii (de obicei în concordanţă cu tipul demersului), reprezentate de persoane publice, autorităţi, personalităţi competente şi îndreptăţite să se pronunţe într-un anumit sens. În acest caz, contează, aşadar, mai mult calitatea.

Aşadar, ce ne rămâne de făcut nouă, în calitatea noastră de cetăţeni şi indivizi liberi?

Pentru a înlesni mesajul pe care îmi doresc să îl transmit, mă voi referi la cazul mişcării Anti-Tanc. După cum se poate observa şi din titlul acesteia, iniţiatorii ei (studenţii bucureşteni originari din RM, Dan Nicu şi Petru Sârghi) îşi propun să mobilizeze societatea astfel încât ceva să se întâmple cu tancurile sovietice (că altele nu avem, or ultima vreme numai de armata estică am fost cotropiţi). După un şir de dezbateri publice pe grupul FB care a strâns până acum 1932 de membri, s-a ajuns la concluzia că este nevoie de a deschide un muzeu dedicat memoriei co-naţionalilor noştri în cel de al doilea război mondial. Soluţia reprezintă un compromis, după modelul est-europenilor din fostul lagăr sovietic sau ex-membri ai URSS, acum membri UE. Acest compromis ar avea rostul de a preîntâmpina nemulţumirea celor care s-ar simţi nedreptăţiţi dacă tancurile sovietice ar fi distruse complet, iar cu ele şi memoria celor căzuţi (chiar dacă de multe ori, oricât de ironic ar părea, moldovenii se complac cu statutul lor de ex-cetăţeni sovietici, dovedind că suferă de sindromul Stockholm, cum zicea şi economistul V. Ioniţă într-o emisiune de la Vocea Basarabiei). Această soluţie a fost „întrupată” într-o petiţie pentru demontarea tancurilor sovietice si crearea unui muzeu dedicat memoriei victimelor comunismului, care are până în prezent 328 de semnături şi care va fi trimisă factorilor de decizie moldavi în momentul în care se va reuşi strângerea unui număr consistent de semnături. Legat de acest număr, este greu de stabilit care ar putea fi acesta, or atât timp cât acesta a ajuns la câteva sute şi se află într-o continuă creştere şi nu există o contra-iniţiativă care să aibă ca obiectiv exact opusul celei dintâi, şi cei 300 de semnatari ar putea fi suficienţi. Totul ţine de dorinţa şi deschiderea autorităţilor, care, pe lângă legitimitatea pe care au au ei înşişi, trebuie să aibă în vedere şi posibilele reacţii din cadrul societăţii (cu precădere din partea unor localnici, admiratori ai maşinilor de ucis sovietice).

După cum spuneam, petiţia cu semnături urma să fie trimisă autorităţilor competente, dar de această dată presa a fost mai rapidă decât iniţiatorii (nu că ar fi vorba de vreun concurs de rapididate), mai ales că speakerul le-a fost relativ „la îndemână” în momentul interviului. Aşadar, ProTvul, după ce i-a botezat „internauţi” pe iniţiatori şi susţinători, i-a adus la cunoştinţa preşedintelui existenţa demersului acestora. În mod evident, şeful interimar al statului, deci şi comdandantul suprem al armatei, dar şi iniţiatorul Comisiei pentru condamnarea comunismului de dinainte de ’89, a considerat acţiunea tinerilor drept una binevenită, mai ales ţinând cont de faptul că toate tancurile din RM sunt… ale altei ţări şi pe postament. Este de remarcat că reportajul a conţinut imagini din filmul realizat de INconstantIN, unul dintre primii susţinători ai iniţiativei Anti-Tanc.

Au mai fost şi alte apariţii în presă referitoare la acţiune, care, alături de reportajul tv menţionat au contribuit la mediatizarea acesteia.

Trebuie să fie menţionate şi împotrivirile active ale cetăţenilor, în primul rând ale utilizatorilor de internet, al căror argument pregnant a fost că tancurile fac parte din „memoria noastră colectivă” şi că „cinstesc memoria celor căzuţi”, fără a da prea mare importanţă faptului că anume regimul a căror simboluri sunt tancurile poartă vina pentru cei căzuţi. Au mai existat acţiuni publice orchestrate, adiacente însă mişcării anti-tanc, respectiv comunicatul proaspetei şi insignifiantei organizaţii de tineret MU, în care se vorbea despre un anumit „popor moldovenesc” din banii căruia s-a ridicat un monument eroilor sovietici, monument a cărui demolare ar constitui o gravă încălcare a legislaţiei. Nu cred însă, că o asemenea argumentare poate fi luată în considerare, comparativ cu evidenţa faptului că prin monumentele sovietice se aduce omagiu unui popor străin, respectiv celui rusesc, catalizator şi  dirijor al unui regim care a generat milioane de victime şi daune ne-măsurabile.

Aşadar, răspunsul la întrebarea de la care am pornit poate fi identificat de fiecare dintre voi. Eu mi-am declarat opţiunea. Sunt Anti-Tanc!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.