Semnul lui Tkaciuk şi părăsirea în grup a locului de muncă

Şedinţele parlamentului nu au fost niciodată plictisitoare, cel puţin nu în ultima perioadă. Legendarele bancuri şi expresii din epoca post ’91 şi agrariană despre microfoanele care ba se închid, ba se deschid, unora prea mult, altora prea rar, au căpătat un nou farmec odată cu alegerea lui Mihai Ghimpu în calitatea de speaker. Chiar dacă preşedintele liberal este deseori criticat de cam toată lumea, trebuie să recunoaştem că în fond, deciziile şi ideile exprimate de acesta sunt corecte şi conforme cu legislaţia. Altceva este că forma pe care le-o dă acesta este una uşor extravagantă, dacă o putem numi aşa, ceea ce provoacă de multe ori stupoare, dar de cele mai multe ori amuzament. Trebuie să recunoaştem, noul preşedinte are un simţ al umorului al naibii de bine pus la punct şi cu mare priză la public. Se produce de fiecare dată o chestie foarte interesantă: vreo perlă de-a preşedintelui provoacă amuzamentul publicului, toată lumea se bucură şi apreciază valoarea şi sensul expresiei (deseori metaforic, să nu zic “ascuns”), după care treptat, îşi mai revine câte cineva din râs şi îşi aminteşte că “aşa nu se face”. În cursul şedinţei de astăzi a Parlamentului, am urmărit cu atenţie anume comportamentul celor 2 părţi “beligerante”: speakerul şi întreaga fracţiune comunistă, foarte bine pusă la punct, din câte se putea observa. Mi se pare şi firesc, dacă tot se numesc ei comunişti, cel puţin trebuie să arate ca nişte comunişti veritabili, respectiv să fie toţi ca unul, să fie solidari şi să aibă cam aceleaşi idei şi principii. Desigur, în toată schema asta nu poate lipsi marele conducător, “el lidero maximo”, care s-a văzut şi cine e. La un moment dat, după ce s-au tot chinuit să încalce regulamentul şi să ţină cuvântări la timpul nepotrivit, fracţiunea comunistă s-a ridicat brusc de pe scaune şi a părăsit sala zâmbind, cu frunţile ridicate şi pasul triumfător. Ceea ce mi-a atras atenţia a fost, însă, gestul lui Tkaciuk, extraordinar de expresiv şi comun pentru acel mediu. Gestul acela îmi este cunoscut încă din timpul adolescenţei, când începeam să cunosc din ce în ce mai mulţi oameni. Unii dintre oamenii ăştia aveau acelaşi gest ca al deputatului comunist. El denota supărare şi resemnare în acelaşi timp, exprimând şi un soi de ameninţare. Specificul gestului însă, era că el venea de la nişte oameni care aveau probleme cu nervii, cunoscuţi fiind drept tipul care nu-şi pierde vremea argumentând, neavând răbdare pentru asta, dar nici respect pentru interlocutor. Oamenii ăştia erau singuri pe lume. Vorbesc despre gest acum, dacă s-a uitat cumva…

Aşadar, scaunele de la locul de muncă s-au golit, iar argumentarea şi dezbaterea nu a avut loc, precum nu a avut loc nici încălcarea regulamentului de funcţionare de către comunişti. Cine e de vină?