Noul cadru de colaborare creat de PESC şi Parteneriatul Estic. Relaţiile dintre UE, Rusia şi RM | Tudor Cojocariu

Noul cadru de colaborare creat de PESC şi Parteneriatul Estic. Relaţiile dintre UE, Rusia şi RM

Rezumat

Prezenta lucrare are în vedere descrierea Politicii Externe a UE, analiza prevederilor Planului de Acţiuni RM-UE, încheiat în 2009, precum şi oportunităţile şi obligaţiile pentru RM relevate de Parteneriatul Estic, lansat în mai 2009 şi care va determina relaţia bilaterală RM-UE prin Acordul de Asociere care se negociază în acest moment.

În primul capitol al lucrării voi prezenta cele mai importante modificări aduse Politicii Externe şi de Securitate Comună a UE prin Tratatul privind UE de la Lisabona, cu un accent asupra rolului decisiv al Înaltului Reprezentat pentru Afacerile Externe şi Politica de Securitate. Îmi propun de asemenea, să analizez modul în care noile prevederi vor prefigura colaborarea dintre statele membre UE, având în vedere emergenţa intereselor naţionale diferite ale acestora, precum şi nevoia de coerenţă, în special în relaţia cu Rusia, ca subiect la care se raportează UE pe plan extern.

După o scurtă prezentare a poziţiilor unor experţi europeni de dinaintea stabilirii graniţei UE pe Prut, mă voi referi în cea de a doua parte a eseului la principalele măsuri conţinute în recent-încheiatului Plan de Acţiuni RM-UE şi voi examina prevederile Parteneriatului Estic (PaE), cu precădere cele referitoare la RM. Voi avea în vedere atât rolul său privind securizarea frontierelor, cât şi aportul covârşitor pe care se aşteaptă să îl aibă acesta asupra europenizării statului.

Introducere

Situaţia incertă a statelor din vecinătatea Uniunii Europene a fost întotdeauna o chestiune care de puţine ori a fost lăsată în fruntea agendei Brussels-ului. Există pentru acest fapt o multitudine de argumente şi explicaţii. Dintre acestea, trebuie să avem în vedere nivelul de integrare al ţărilor membre, atitudinea oficială a ţărilor din acea vecinătate, precum şi capacităţile Uniunii Europene privind politica externă. Începând cu prima jumătate a anului 2008, când au început discuţiile privind un nou cadru de colaborare cu statele din fostul spaţiu sovietic, continuând cu lansarea oficială  a acestui cadru sub denumirea de Parteneriat Estic în mai 2009şi sfârşind cu ratificarea Tratatului de la Lisabona (care cuprinde Tratatul privind UE şi Tratatul privind funcţionarea UE), iar prin aceasta instituirea unei noi funcţii esenţiale în acest context, respectiv cea de Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Apărare, perspectivele relaţiei dintre Uniune şi ţările din estul Europei s-au schimbat covârşitor, cel puţin la nivel de premise. În acest context, situaţia RM a căpătat un specific deosebit, având în vedere poziţia sa geografică, cu întreaga graniţă de Vest devenită  frontieră a Uniunii, cu un acord bilateral de asociere cu UE aflat în stadiul de negociere şi nu în ultimul rând, cu un guvern care în scurta perioadă de aflare a sa la putere a demonstrat prin acţiuni concrete aspiraţiile sale europene şi disponibilitatea de a urma paşii necesari unei eventuale, chiar dacă destul de îndepărtate, integrări europene.

Trebuie totuşi să avem în vedere că faza în care se află în momentul de faţă RM privind relaţiile sale cu instituţiile europene reprezintă atât un rezultat al disponibilităţii demonstrate de către acestea din urmă, cât şi, de ce să nu recunoaştem, poziţia pe care au avut-o „comuniştii” de atunci Marian Lupu (speaker al Parlamentului moldav în 2008) şi Andrei Stratan (ministru al Afacerilor Externe şi al Integrării Europene, reprezentând RM în cadrul summit-ului de la Praga din mai 2009, când s-a lansat Parteneriatul Estic).

Ţinând cont de timpul scurt care s-a scurs din momentul începerii discuţiilor despre respectivul Parteneriat, dar şi de la ratificarea Tratatului de la Lisabona, am fost nevoit să-mi ghidez demersul după documentele europene relevante, pecum şi după review-uri şi articole din presa electronică, bazându-mă pe literatura de specialitate editată în anii precedenţi doar pentru o mai bună fundamentare şi înţelegere a fondului care a permis producerea recentelor evenimente.

Nevoia de a cunoaşte principalele direcţii de acţiune pe care trebuie să le urmeze RM, precum şi prevederile privind securitatea regională ale cadrului de colaborare bilaterală pe care trebuie să le implementeze aceasta, au reprezentat principalele motivaţii pentru abordarea respectivului subiect.

I. Modificările aduse PESC prin Tratatul privind UE de la Lisabona

În continuare mă voi referi la principalele schimbări aduse Politicii Externe de Securitate Comună a Uniunii Europene prin Tratatul de la Lisabona, respectiv prin cele 2 componente ale sale, Tratatul privind UE şi Tratatul privind funcţionarea UE, axându-mă în principal pe rolul Înaltului Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate, dar şi pe cadrul nou-instituit privind relaţia dintre UE şi statele membre.

După un lung şir de dezbateri publice şi negocieri în cadru oficial, Tratatul de la Lisabona a fost semnat de către reprezentanții tuturor celor 27 de state membre ale Uniunii, astfel fiind făcut un important pas în depăşirea crizei constituţionale în care se afla UE.

Tratatul de la Lisabona (în continuare denumit Tratatul) aduce numeroase modificări calitative privind funcţionarea şi atribuţiile numeroaselor instituţii europene, în acest context fiind de remarcat în primul rând modificările care ţin de Politica Externă şi de Securitate Comună (în continuare PESC). Trebuie să avem în vedere rolul Înaltului Reprezentat pentru externe şi politica de securitate (în continuare ÎR), care va deţine şi funcţia de vicepreşedinte al Comisiei Europene, având prin aceasta un aport covârşitor asupra rolului decisiv care i se atribuie Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe, dar şi care va defini în mare parte raporturile UE cu cele mai importante entităţi la nivel mondial. Conform articolului 24 (al. 1) al Tratatului, ÎR este cel care va pune în aplicare prevederile acestuia şi va asigura respectarea principiilor alături de Consiliu (al. 3).

Chiar dacă în Tratat se menţionează la pag. 343 despre faptul că ”noile prevederi nu aduc atingere responsabilităţilor statelor membre, în forma lor actuală, în ceea ce priveşte formularea şi exercitarea politicii lor externe şi nici modului în care acestea sunt reprezentate în ţări terţe şi în cadrul organizaţiilor internaţionale”, în articolul 24 (ex-articol al TUE) (al. 3) se menţionează că ”statele membre sprijină activ şi fără rezerve politica externă şi de securitate a Uniunii, în spiritul loialităţii şi solidarităţii reciproce şi respectă acţiunea Uniunii în acest domeniu.” Ce se va întâmpla atunci când deciziile luate în cadrul instituţiilor prin majoritate nu vor coincide cu ceea ce a hotărât un anumit stat? Consider că este inevitabil ca cel puţin în ceea ce ţine de politica externă, să apară situaţii sensibile care vor trebui să fie gestionate de către ÎR şi statele membre ”în conformitate cu tratatele”, care tratate lasă loc de interpretări. Preconizez că inclusiv în aceste situaţii se va vedea influenţa covârşitoare a ÎR în luarea deciziilor. Tot la pag. 343 se vorbeşte despre faptul că ”UE şi statele membre trebuie să respecte în continuare obligaţiile care decurg din dispoziţiile Cartei ONU şi, în special (sublinierea autorului), din responsabilitatea principală care revine Consiliului de Securitate şi membrilor săi din domeniul menţinerii păcii şi a securităţii la nivel internaţional.” Dat fiind că dintre statele UE, doar Franţa şi Marea Britanie sunt membre ale acestui Consiliu, respectiv deţin dreptul de veto în luarea deciziilor, celelalte 3 membre fiind Rusia, SUA şi China, consider că merită să ne întrebăm câte dintre deciziile UE în direcţia politicii externe şi de menţinere a păcii şi securităţii vor fi implementate. Desigur, trebuie să avem în vedere că însăşi raţiunea de a fi a UE este alta decât cea a ONU, chiar dacă la prima vedere pare că în cazul în care îşi exprimă dezacordul unul dintre cei 5 membri, făcând uz de veto, iar cele 2 state se susţin reiproc, UE nu ar putea avea un rol decisiv.

O altă chestiune care merită menţionată este că prin aliniatul 3 al articolului 27 se asigură o interdependenţă dintre ÎR şi Consiliul Afacerilor Externe pe care îl prezidează acesta şi reprezentanţii serviciilor diplomatice naţionale, prin Serviciul European pentru Acţiunea Externă. Am putea înţelege că buna funcţionare a legislaţiei şi aplicabilitatea prevederilor acesteia depind în primul rând de modul în care colaborează aceste entităţi la nivel de acţiuni, luări de poziţii adoptate şi modalităţi de aplicare a deciziilor, acest nivel având un potenţial ridicat de neînţelegeri şi interese divergente. În acest context, unii dintre observatori au comentat că dat fiind lipsa de experienţă şi expertiză a lui Catherine Ashton, lucru confirmat şi de îngrijorările apărute la nivel de Parlament European[1], anume membrii acestui SEAE vor ţine de fapt frâiele politicii externe prin ascendentul pe care îl vor avea asupra Baronesei Ashton.

Revenind la noile prevederi ale Tratatului, trebuie să avem în vedere că UE capătă pentru prima dată rolul de persoană juridică, ceea ce marchează trecerea la un nou mod de abordare a problemelor şi imprimă factorilor de decizie din cadrul acesteia mai multă siguranţă şi posibilitatea de a-şi proiecta acţiunile pe termen lung.

Tratatul introduce prin articolul 43 prevederi privind terorismul, respectiv posibilitatea de a contribui prin forţe civile şi militare ale misiunilor comune UE, inclusiv prin ”sprijinul acordat ţărilor terţe în combaterea terorismului pe teritoriul acestora”. Aşadar, observăm cum această nouă atribuţie despre care vorbeşte UE ţine de ceea ce am menţionat anterior, respectiv de faptul că aceasta capătă persoană juridică. Din nou, ÎR supraveghează coordonarea acestor misiuni, alături de Consiliu şi  Comitetul Politic şi de Securitate. Referindu-mă din nou la legătura dintre UE şi statele naţionale, articolul 44 prevede posibilitatea ca acestea din urmă să poată coordona misiuni, dar numai după ce se pun de acord cu ÎR şi Consiliul, ceea ce lasă, din nou, loc de eventuale situaţii sensibile. Am în vedere că în anumite contexte, anumite state vor reuşi să capete rolul de coordonator al misiunilor desfăşurate în numele UE, având impact asupra unor alte state UE care nu sunt în grupul respectiv şi care au avut sau au anumite conflicte cu acesta. Va fi interesant de urmărit nu atât comportamentul oficialilor statelor, cât reacţiile cetăţenilor, îndeosebi în cazul acelor state ale căror cetăţeni nu îşi manifestă prea mult interesul pentru ceea ce înseamnă şi doreşte UE. Dar, din nou, să ne amintim că nici misiunile UE, aşa cum sunt prezentate în Tratat, nu se axează în primul rând pe acţiuni militare, ci mai curând pe cele de dezarmare, umanitare, evaluare, consiliere, asistenţă, prevenire a conflictelor şi menţinere a păcii etc.

II. Politica Europeană de Vecinătate a UE. Parteneriatul Estic şi potenţialul efect asupra Rusiei

Un indicator al modului în care se va dezvolta pe parcurs politica externă şi de apărare a Uniunii îl constituie relaţia acesteia cu Rusia, iar forma pe care o va lua aceasta în zona estică va fi dată în primul rând de cum se vor desfăşura acţiunile prevăzute de PaE. Cercetătoarea Anna Michalsky de la Institutul Suedez pentru Studierea Politicilor Europene, subliniază în acest context că „Parteneriatul va fi cu siguranţă una dintre direcţiile prioritare pentru biroul fortificat al ÎR pentru PESC. Acesta va trebui, pe lângă alocarea resurselor financiare şi umane (experţi la nivel zonal), să convingă Rusia să accepte parteneriatul şi să se raporteze la acesta ca la o oportunitate de a îndeplini obiectivele globale de stabilitate şi dezvoltare economică a unei regiuni de pe urma căreia va avea de câştigat atât Rusia, cât şi UE.”[2] Este de aşteptat ca Rusia să nu vadă lucrurile aşa cum le vede UE, sau cel puţin nu în viitorul apropiat. De altfel, Parteneriatul a provocat deja reacţii la nivel de minister de externe, respectiv, Serghei Lavrov a menţionat încă de la început că UE „îşi extinde sfera de influenţă în zone care în mod tradiţional au ţinut de Rusia. Explicaţia UE referitor la faptul de a nu fi invitat Rusia să se alăture PaE a avut în vedere refuzul celei din urmă de a se situa în afara Politicii Europene de Vecinătate. Cu toate acestea, UE a invitat Rusia, iar aceasta a acceptat, de a se alătura platformelor tematice atunci când există interese comune. (Michalsky, 2009.: 10)

Din mesajele oficialilor europeni nici nu transpare un alt mesaj decât cel exprimat mai sus. Cu toate acestea însă, se pare că apartenenţa de Polonia a iniţiativei PaE, stat care a practicat mai ales de la accederea în Uniune, o politică în dezinteresul Rusiei. În acest sens, este relevantă poziţia adoptată de vicepreşedintele Dumei de stat, Aleksandr Babakov, care a menţionat că „Ar fi bine ca Polonia să nu ignore interesele legale ale Rusiei, iar asemenea initiaţive să ia naştere cel puţin în condiţii de consultări prealabile cu Moscova”.[3]

Michalsky este de părere însă că anume aceste reacţii ale oficialilor ruşi ar trebui să aibă rolul de impuls pentru o mai bună articulare a poziţiei europene privitor la PaE. Desigur, nu am putea aprecia că orice îi dăunează Rusiei, îi poate ajuta Uniunii Europene, dar o antagonie a intereselor acestora există fără îndoială. Cercetătoarea se mai întreabă, referindu-se la un şir de alţi analişti dacă UE ar fi capabilă să înzestreze noul cadru de colaborare cu însemnătatea strategică ce i se cuvine, sensibilităţile Rusiei în acest sens demonstrând că ar avea motive. (Michalsky, 2009: 2)

Fâşia Transnistria reprezintă un alt măr al discordiei dintre Vest şi Est, cu atât mai mult cu cât însăşi Politica Europeană de Vecinătate are ca obiectiv principal securizarea frontierelor sale, or existenţa la o distanţă de circa 50 de km de Prut a unui potenţial focar de conflict armat nu poate fi apreciat în nici un caz drept sigur. Victor Chirilă, director executiv al Asociaţiei pentru Politică Externă din RM aprecia că „În ceea ce priveşte problema transnistreană, marea schimbare care s-a înregistrat în special după 29 iulie este că s-a schimbat paradigma soluţionării acestei probleme. Dacă până la 29 iulie problema integrării europene era condiţionată de soluţionarea chestiunii transnistrene, după 29 iulie avem o alta guvernare care înţelege că integrarea europeană nu trebuie să fie condiţionată de perspectivele soluţionării problemei transnistrene.”[4] Declaraţia lui Chirilă pare să pună într-o lumină bună perspectivele europene ale RM. Cu toate acestea,  există încă un impresionant şir de probleme care rezultă din însăşi conţinutul Parteneriatului: „PaE trebuie să promoveze stabilitatea şi stimularea încrederii reciproce. Conflictele dăunează activităţilor de cooperare. Aşadar, participanţii summit-ului de la Praga accentuează nevoia de a prestabili aplanarea conflictelor pe baze paşnice, având în vedere principiile şi normele legislaţiei internaţionale şi deciziile şi documentele aprobate în cadrul respectiv. De asemenea, PaE îşi propune să contribuie la crearea unor legături mai strânse dintre însăşi ţările-partenere.”[5] Avem, aşadar, pe de o parte paradigma „Republicii Moldova care îşi urmează de sine stătător calea către europenizare”, iar de cealalată parte avem paradigma „perpetuării stagnării în calea europenizării, din cauza emergenţei conflictului transnistrean al RM cu Rusia”. Această dihotomie pare să se accentueze din ce în ce mai mult, judecând inclusiv după discursul noilor lideri de la Chişinău, de la Marian Lupu până la Mihai Ghimpu, preşedintele interimar, aflaţi de aceeaşi parte a baricadei în cadrul AIE şi până la oficialii şi analiştii europeni, care argumentează că avansare în calea de apropiere de UE nu există atât timp cât nu este aplanat conflictul transnistrean. Mai mult, unii dintre cercetătorii europeni au mers până într-acolo încât au susţinut crearea unui stat federal moldovenesc, doar de dragul aplanării conflictului[6]. Dacă am urma logica analistului, am putea ajunge lesne la concluzia că e mai bine să ţii agenţii dăunători în propriul anturaj, renunţând la încercările de a le limita capacităţile, fie şi prin metode democratice şi acceptate de Uniune. De altfel, acesta acuza în 2006 Uniunea Europeană că  aceasta „nu vrea să irite Rusia, stat care a fost extrem de suspicios din cauza procesului de extindere al NATO şi UE. Cu toate acestea, probabil că Brussels-ul influenţează la nivel neoficial cursul negocierilor.” (Wrobel: 10) Probabil că analistul polonez are în acest caz dreptate, dacă ţinem cont de una dintre prevederile Tratatului de la Lisabona din care reieşea că UE va iniţia relaţii cu orice actor internaţional atât timp cât acest lucru va presupune susţinerea propriilor sale interese.

Heather Grabbe se întreba în cadrul unei conferinţe susţinute în 2004 la Bucureşti ce se va întâmpla dacă ar fi dislocată o forţă de intervenţie armată în Moldova pentru a încerca să rezolve problema Transnistriei şi să înlocuiască forţele ruse de menţinere a păcii[7], Wrobel răspunzând indirect la întrebare în 2006: „Cu siguranţă, atât Moscova, cât şi Tiraspolul, vor continua să se opună introducerii trupelor UE, chiar dacă se va ajunge la o înţelegere şi conflictul va fi aplanat. Din acest motiv, toate propunerile prezentate de UE ar trebui să se refere la un corp de menţinere a păcii care să implice inclusiv contingent armat rusesc.” (Wrobel: 11). Totuşi, revenind la conţinutul Declaraţiei de la Praga, nu se remarcă nicăieri ceva mai mult decât referirea la faptul că participanţii vor recurge la „modalităţi paşnice, având în vedere principiile şi normele legislaţiei internaţionale şi deciziile şi documentele aprobate în cadrul respectiv.” Există aşadar, toate premisele pentru ca aplanarea conflictului transnistrean să mai dureze, iar dezvoltarea RM să fie periclitată, în mare parte datorită imaginii sale care va avea de suferit de pe urma perpetuării acestei stări de fapt. Recent, vice-premierul Victor Osipov şi-a exprimat poziţia în acest sens, trasând oarecum direcţia în care se va mişca RM, observându-se că şi el este adeptul „noii paradigme” enunţate mai sus de Chirilov. Aşadar, se pare că RM va trebui să se concentreze cât mai mult asupra sporirii nivelului de trai al cetăţenilor săi din dreapta Nistrului pentru a deveni cât mai atractivă pentru transnistreni, pornindu-se de la premisa că aceştia îşi vor dori, vor fi lăsaţi şi îşi vor permite să treacă Nistrul pentru a se stabili.

Referindu-se tocmai la nivelul de dezvoltare al Republicii Moldova, Anna Michalsky aprecia că „Dezvoltarea ţărilor din PaE depinde de poziţia lor geografică, respectiv dintre UE, care se extinde, şi Rusia, care se bazează pe o experienţă istorică a republicilor sovietice, dar şi pe animozităţi şi dificultăţi de ordin etnic. În timp ce Rusia mizează pe cadre comerciale istorice, o infrastructură existentă şi un număr mare de muncitori veniţi legal, UE oferă o piaţă sofisticată şi variată, mizând pe posibilităţi şi alegeri.” (Michalsky, 2009: 6)

Cercetătoarea continuă, afirmând că „chiar dacă UE continuă să fie destinaţia predilectă pentru cei din ţările PaE care vor să se angajeze, să studieze, sau să călătorească, piedicile legale şi costurile implicate în stabilirea reşedinţei, a munci,  sau chiar în a călători, reduc în chip considerabil forţa de atracţie a UE” (ib.: 10). De aici am putea concluziona că anume liberalizarea circulaţiei cetăţenilor moldoveni cu scopul de a călători şi de a munci în cadrul UE ar putea veni ca un argument forte în dobândirea atractivităţii spaţiului Pruto-Nistrean. Însă, din păcate PaE nu presupune decât trecerea liberă a frontierelor în scop turistic, şi atunci, doar diferenţiat, de la caz la caz şi doar după îndeplinirea unui set de prevederi privind securizarea acestora.

Concluzii

Contextul în care se desfăşoară evenimentele recente este de natură să aducă noi schimbări calitative în ceea ce priveşte politica externă a Uniunii Europene, adăugându-i coerenţă şi consistenţă. Chiar dacă ÎR pentru Afaceri Externe şi Politica de Apărare desemnat pe 1 decembrie a reprezentat o surpriză pentru toţi cei interesaţi de subiect (poate mai puţin pentru şefii de stat care au susţinut-o), prerogativele şi puterile de care ar putea face aceasta uz indică asupra unor schimbări în bine pentru Uniunea Europeană. Miza va constitui acum modul în care va gestiona Baroneasa Catherine Ashton relaţiile cu terţii ale Uniunii, bineînţeles, nu fără ajutorul Serviciului pe care îl va avea alături, dar şi a celorlalte instituţii cu rol consultativ din cadrul UE.

Rusia, pe de altă parte, se pare că nu va ezita să-şi susţină punctele de vedere, mai ales ţinând cont de faptul că anume Polonia îşi manifestă cel mai activ intenţiile de a reprezenta Uniunea în zona Mării Negre, fiind susţinută şi de România, care a avut iniţial nişte ezitări timide privind oportunitatea PaE, datorită programului precedent, Sinergia Mării Negre. Republica Moldova reprezintă în acest context un cal de bătaie important, dar care contribuie la menţinerea Uniunii în poziţie de şah de către Rusia, prin fâşia transnistreană.

Cu toate acestea, trebuie să ţinem cont de mulţi alţi factori care ar putea determina desfăşurarea evenimentelor viitoare, printre care capacitatea celor 5 ţări (plus Belorusia) din PaE de a implementa prevederile acestui nou cadru de colaborare, modul în care vor reacţiona cetăţenii când vor resimţi pe propria piele angajamentele luate de cei care îi conduc în faţa UE, dar şi de mecanismele prin care Uniunea Europeană îşi va articula mesajele şi acţiunile în această zonă.

BIBLIOGRAFIE

  • Grabbe, Heather, Puterea de transformare a UE. Europenizarea prin intermediul condiţiilor de aderare în Europa Centrală şi de Est., Editura Epigraf, Chişinău: 2008
  • Joint Declaration of the Prague Eastern Partnership Summit / Declaraţia comună a statelor participante la summit-ul de la Praga privind Parteneriatul Estic, mai 2009, format electronic
  • Michalsky, Anna, The Eastern Partnership. Time for an Eastern Policy of the EU? (Parteneriatul Estic. Este oare timpul pentru o Politică Estică a UE?). în European Policy Analysis, december 2009, Swedish Institute for European Policy Studies, format electronic .pdf

UE lansează Partenriatul Estic sperând să obţină linişte la graniţa de Răsărit, accesat la 13      ianuarie 2010


[1] http://www.europarl.europa.eu/news/expert/infopress_page/030-65814-336-12-49-903-20091202IPR65813-02-12-2009-2009-true/default_ro.htm, Catherine Ashton: UE ar trebui să facă mai mult pentru a se impune politic, accesat la 12 ianuarie 2010

[2] Michalsky, Anna, The Eastern Partnership. Time for an Eastern Policy of the EU? (Parteneriatul Estic. Este oare timpul pentru o Politică Estică a UE?). în European Policy Analysis, december 2009, Swedish Institute for European Policy Studies, format electronic .pdf

[3] http://politicom.moldova.org/news/parteneriatul-estic-ar-putea-infuria-rusia-125209-rom.html, Parteneriatul Estic ar putea înfuria Rusia, accesat la 13 ianuarie 2010

[4] http://voceabasarabiei.net/index.php/asociatia-pentru-politice-externe/6304-audio-integrarea-european-i-problematica-transnistrean-evoluii-i-rezultate-in-2009, Integrarea Europeană şi Problematica transnistreană: evoluţii şi rezultate în 2009, accesat la 12 ianuarie 2010

[5] punctul 2 al Declaraţiei comune a participanţilor la summit-ul de la Praga

[6] este cazul lui Jacek Wrobel, în studiul său The European Union and Moldova, 2006

[7] Băleanu, Adelina et al., România în contextul extinderii europene, Dezbatere organizată de Institutul European din România, Intervenţia Dr. Heather Grabbe: Ce fel de Uniune Europeană vom avea după exinderea din 2004?, septembrie 2004

Tudor COJOCARU

Tudor Cojocariu

Development enthusiast | Marketing uplifter

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.