“Patriotisme” de sezon

„Patriotismele” senzaţionale nu pot fi decât de sezon; sau în cel mai bun caz, de conjunctură.

Acestea sunt neapărat emanaţia unor sensibilităţi mai mult sau mai puţin cultivate; şi chiar dacă sunt deseori sincere, arată de cele mai multe ori patetic.

Mă număr printre sutele de mii de români care îşi fac timp pentru a se aşeza în faţa televizorului atunci când se dă genericul din emisiunea căreia realizatorii i-au zis Vocea României. A fost la fel şi în cazul altor concepte televizate americăneşti, iar eu de fiecare dată am fost fericita lor victimă. Mai întâi, The Simpsons şiFuturama, apoi Family Guy şi Southpark, după care Seinfeld şi Friends. Şi chiar dacă nişte concepte precum este cel al Vocii României, sau al mai puţin reuşitelor Fabrica de Staruri şi X-Factor sunt uneori bombastice din cale-afară şi n-au nimic în comun cu umorul isteţ din serialele amintite, toate se pot mândri cu acelaşi lucru esenţial în felul lor: te fac să te simţi bine. Fie că o fac prin umor, fie prin crearea unor iluzii, fie prin etalarea unor talente artistice, sau alte treburi din categoria divertismentului croit pe tărâmuri americane, conceptele de acest fel speculează mai multe feluri de emoţii umane şi creează un soi de dependenţă bazate pe anticiparea acelei stări de bine.

Accentuarea unor forme de patriotism local în cadrul noului sezon din Vocea României, de exemplu, are şi ea cel puţin două rosturi. Primul ţine de crearea unui mediu concurenţial în minţile telespectatorilor, iar al doilea – de asocierea involuntară a acestora cu participantul cu care are ceva în comun. Şi cum primele informaţii despre participanţi se referă la localitatea lor de origine, telespectatorii îşi aleg involuntar favoriţii. Şi se ţin de ei până la capăt sau până la identificarea unor caracteristici cu totul neconcordante cu propriile valori sau simpatii.

Sigur, acest proces descris sumar poate decurge în alt ritm, în alt registru sau, pur şi simplu, altfel. Ceea ce contează însă, este că, din cauza unor asemenea procese, ajungem să ţinem cu un personaj pe care nu-l cunoaştem şi nici nu-l vom cunoaşte vreodată, în pofida lipsei unor virtuţi pentru care un om raţional şi fără emoţii exploatate în favoarea sa l-ar fi susţinut. De aici vin şi „patriotismele” noastre locale de sezon, când, de exemplu, interpretei originare din Chişinău, Nicoleta Gavriliţă, i s-a oferit şansa de a merge mai departe printr-un optimist „Bine ai venit în echipa mea, moldovi(e)anco!”, rostit de veşnica aurie Loredana. Chiar dacă m-am obişnuit cu prezenţele est-moldoveneşti de la marile concursuri televizate din România, mă simt bine de fiecare dată când mai văd vreun (vreo) est-moldovean(că). O fi din cauza nevoii mele de a mi se servi mereu argumente că nu suntem cei mai din urmă din spaţiul cultural românesc (chiar dacă ştiu că nu suntem), sau pentru că-mi place cum sună graiul nostru moldovenesc într-un mediu fonic preponderent muntenesc, sau binele se datorează unui patriotism local pe care-l simt stimulat de fiecare dată când aud rostindu-se „Chişinău” în faţa a milioane de români. Nu ştiu, probabil e vorba despre câte mai mult din fiecare simultan.

Dar ceea ce ştiu este că mi-aş dori ca patriotismul nostru local de sezon să capete noi forme. Mi-aş dori ca oricare drochian, orheian, bălţean, tiraspolean sau cahulean să exclame cu mândrie: „Aista-i de-al nostru, de-aişi, din oraş!”. Cât de frumos ar fi ca patriotismul nostru local de sezon să devină la un moment dat chiar local, restrângându-se de la întregul est al Moldovei la fiecare oraş în parte; ca şansele ca participanţii să fie bucureşteni să fie totuna cu şansele ca aceştia să fie chişinăuieni, la fel cum la fel de bine ar putea fi sătmăreni sau drochieni. Doar că asta ar însemna mai mult efort, mai multă încredere, mai multă conştiinţă şi mult mai puţină graniţă, în toate felurile.

Articol scris pentru Timpul

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *