Pericolul banalizarii Unirii

Militantismul în favoarea Unirii mi-a marcat studenția și, aș putea spune deja, o bună parte a tinereții. La fel s-a întâmplat și în cazul multor altor tineri dintre miile care au avut șansa de a prinde o bursă de studii în România. Situația aceasta este absolut firească, or nici un om cu o minimă educație și cu o elementară logică n-ar putea rămâne rece la faptul că, dincolo de râu, în statul vecin, există o populație de 5 ori mai mare decât cea a republicii tale, care vorbește aceeași limbă, are aceleași tradiții, aceeași istorie și aproximativ aceleași aspirații și valori. Bineînțeles, cei mai mulți din generația mea veneau deja cu o percepție pozitivă asupra României, dar și cu un minim bagaj de cunoștințe despre poporul nostru. Tocmai de aceea, mi s-a părut dintotdeauna firesc militantismul unionist, sau, cel puțin achiesarea la acesta.

Unii dintre noi au ajuns să lucreze în corporații și în mediul privat, alții în instituții de stat, iar ceilalți au profesiuni liberale, de la avocatură până la presă sau medicină. Foarte puțini dintre noi ar putea să fie convinși să-și schimbe atitudinea față de subiectul Unirii, or fiecare s-a obișnuit să-și apere convingerile și să și le argumenteze în orice împrejurări. Noi nu mai putem fi convinși că Unirea ar fi inoportună, inutilă sau imposibilă. Noi știm că nu e așa. De fapt, am știut-o cam dintotdeauna. Noi nu am devenit unioniști pentru că cineva ne-a instigat să fim, sau pentru că a încercat să ne convingă prin manipulări, jumătăți de adevăr și chiar minciună. Asta pentru că dincolo de propaganda superficială și trecătoare, pro sau contra Unirii, se află educația, tradițiile, valorile familiale și obișnuințele din cercul de apropiați. Iar acestea s-au dovedit a fi congruente cu ideea Unirii în toate formele ei dinainte de a ajunge în România.

În momentul în care, ne imaginăm o comunitate omogenă de la Soroca până la Timișoara, nu doar de la Giurgiulești până la Edineț, ne raportăm la Unire ca la o simplă formalitate. Noi, pentru noi, deja am făcut Unirea. Pentru că Unirea se face cu oameni care cred în ea orice ar fi și orice le-ar spune cei din jur. Iar această credință nu poate veni din afară, ci doar din propria conștiință. Altfel, vorbim despre același tip de propagandă volatilă de care au făcut uz sovieticii și rușii. Din fericire, România operează cu alt tip de instrumente, fiind un stat european și o parte civilizată a națiunii românești. Politicile acesteia în privința apropierii și, eventual a Unirii, se fac pe termen lung. Adică, conaționalii noștri știu că eforturile lor financiare, logistice și umane ar avea un efect invers dacă, tot ei, ar vorbi încontinuu despre aceste eforturi. România este conștientă, din fericire, că recunoștința pentru eforturile sale va veni în mod firesc și la timpul potrivit. În schimb, acest soi de recunoștință neforțată va rămâne pentru mult timp de acum încolo în memoria colectivă dincolo de rânjetele ipocrite, afișate ocazional de înalții demnitari care semnează protocoale în care nu cred nici ei.

Privit din această perspectivă, discursul de tipul ”să ne unim cu România pentru că România ne va ajuta așa să trăim mai bine, pentru că ne-a mai ajutat” este unul egoist și păgubos pe termen lung. Chiar dacă, discursul în sine e adevărat, iar pe termen scurt, mirajul unui trai mai bun s-ar putea să funcționeze în cazul moldovenilor disperați și sărăciți de propria neputință și, mai ales, de propriii lideri aleși. Dar ce e val, ca valul trece, iar noi riscăm ca, într-o bună zi, peste luni sau ani după Unire, să ne pomenim că sprijinul celor 20 de milioane de conaționali să nu mai fie chiar atât de fervent. Tocmai de aceea, Unirea trebuie pregătită prin dezvoltarea celor care vor s-o înfăptuiască. Ne întindem singuri o capcană periculoasă, crezând că ne putem permite luxul de a nu ne trage la răspundere liderii cleptomani, de a nu învăța, de a nu munci, de a nu produce, de a nu fi mai toleranți și deschiși la minte și de a nu ne adapta la lumea în care trăim.

Dacă astăzi, conaționalii noștri ne sprijină pentru că ne cred opresați de ruși, de mafie sau cine mai știe de ce alte ”forțe ale răului”, nu înseamnă că, la un moment dat, când vor descoperi o colectivitate de indivizi leneși, neputincioși, neadaptați, furăcioși și ipocriți, ne vor sprijini în continuare. De aceea, soluția miraculoasă a Unirii, pe care încearcă să ne-o vândă unii și alții mai mult sau mai puțin sinceri, banalizând-o, este o mare înșelăciune. Unirea trebuie să se producă din cu totul alte rațiuni decât unele de ordin materialist și meschin. Altfel, riscăm să rămânem deconectați unii de alții, trăind în lumi paralele, în care unii au rol de obijduiți de forțele oculte kaghebiste, iar ceilalți de miloși care ne vor întreține din fonduri europene până la adânci bătrâneți. Calea spre Unire trebuie să fie una fără întoarcere, iar condiția principală este ca populația din stânga Prutului să se dezvolte până la un nivel similar cu cel al populației din dreapta râului. Altfel, vom ajunge să ne descoperim unii pe alții exact așa cum n-am vrea s-o facem vreodată.

Leave a reply

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.