Unirea ca mobil

Pentru un segment de popor român dintre care unii cred că sunt altceva decât români și votează cu niște impostori ai comunismului (fie voroniștii, fie dodoniștii), Unirea nu înseamnă nimic bun. Nu contează cine, când, de ce, pentru ce și cum s-au unit sau se vor uni. Contează pentru ei doar că Unirea nu e de bine. Puțini își pot motiva coerent și logic atitudinea, iar cei care o fac de cele mai multe ori omit mai multe elemente esențiale, pornind de la premise false, chiar dacă pot fi bine-intenționați.

Exact din acest motiv, pentru cealaltă categorie din populația pruto-nistreană, care se întâmplă a fi și cea mai preumblată, informată, educată etc., dezbaterile cu prima categorie nu comportă o prea mare valoare. Și-apoi să fim serioși, valorile unui om se schimbă extrem de greu sau nu se schimbă deloc. Deseori avem impresia că interlocutorul nostru care dă aprobator din cap, chiar înțelege despre ce vorbim și care e firul logic al argumentării. Totuși, la fel de des ne pomenim că ideile acestora nu s-au schimbat în fond, pentru că ele se bazează pe niște valori și credințe interne.

De exemplu, credința că 28 iunie 1940 este ziua în care URSS ne-a eliberat de ocupația româno-fascistă se bazează pe un set de valori precum măreția poporului rus, nevoia de apartenență aversiunea față de burghezi (oameni care dețin proprietăți și care au reușit ceva în viață), teama de lucruri și evenimente noi, îndoielile privind binefacerea unei alte orânduiri decât cea cunoscută comunistă, sau pe conștiința că românii dintre Prut și Nistru sunt altceva decât români. Prin urmare, obiectivul de a le schimba credința inițială, că sovieticii ne-au salvat, este aproape imposibil de combătut, or asta ar însemna ca respectivii să-și renege niște valori care stau la baza ființei lor și care reprezintă mobilul lor de zi cu zi.

Ar exista, totuși, câteva premise și contexte pentru care aceștia și-ar putea schimba comportamentul și poate chiar, atitudinea. Primul, la care s-a referit într-o conferință și deținutul politic român moldovean Valeriu Graur, ține de cadrul în care se dezvoltă individul. Acesta, fiind născut și crescut într-o regiune sovietică, a ajuns să se considere până în adolescență, mare apărător al socialismului și al sovietismului rusesc. El credea cu toată bunăvoința sa, că socialismul moscovit e un lucru bun pentru care merită să lupte. Prin urmare, considerându-se un om determinat și cu scopuri nobile, lui i se părea imposibil să renunțe la comunismul atât de drag ființei sale. Totuși, după mai mulți ani petrecuți în România, după interacțiunea cu unii români din sudul Basarabiei care nu știau pic de rusă, a început să-și pună întrebări, pentru ca ulterior să devină unul dintre cei mai importanți disidenți anticomuniști din RSSM din a doua jumătate a secolului XX. Așadar, contactul prelungit cu mediul natal, dublat de o consistență spirituală deosebită, poate genera redevenirea unui român înstrăinat de propria-i conștiință națională.

Cel de al doilea context, unul oarecum mai actual, ține de obținerea unor beneficii directe din adoptarea unor comportamente conștient false. Cu alte cuvinte, atât timp cât cetățenia română, cunoașterea limbii române (ca una dintre limbile oficiale ale UE), afacerile cu partenerii din România, relațiile interpersonale cu cetățenii români etc., le pot asigura beneficii notabile în timp real, detractorii obișnuiți ai românismului, pot deveni ușor cei mai ”româniști ai românismului”. În altă ordine de idei, de la aceștia chiar ne putem aștepta să ridice românismul la rang de ”job fulltime”. Problema constă, însă, în faptul că rareori acești profitori clasici vor simți și vor crede în ceea ce fac și spun atunci când se vor pomeni cu ei înșiși în fața oglinzii.

De cealaltă parte, avem oamenii conștienți. Nu mă refer neapărat la unioniști, ci la oamenii normali, la aceia care nu mai pun la îndoială instanțele legitime în chestiuni de limbă, cultură, etnie, naționalitate, istorie etc., ci merg pe mâna Academiilor de științe, a breslelor culturale, istorice. Cu alte cuvinte, ei îi dau Cezarului ce e a Cezarului și își văd de viață. Ei înțeleg a se face utili societății și comunității de care aparțin prin acumularea și valorificarea competențelor pe care le obțin prin muncă și perseverență într-un oarecare domeniu. Unirea, pentru ei, este în primul rând un mobil. Unirea stă la baza omenescului din ei, permițându-le să facă recurs la acea normalitate de la 1918. Spunea unul dintre istoricii regățeni care-l cunoscuse pe Pantelimon Halippa (unul dintre artizanii Unirii), că în 1965, ex-vicepreședintele Sfatului Țării, în plin regim comunist, încă mai păstra siguranța că Unirea va fi refăcută. Din acest tip de credințe ne tragem noi seva pentru a putea merge mai departe. Acesta este mobilul nostru pentru a gândi politici, pentru a construi poduri, pentru a crea opere, pentru a spori eficiența întreprinderilor, pentru a combate corupția, pentru a implementa proiecte, pentru a atrage fonduri internaționale, adică pentru a ne dezvolta. Și toate acestea sub semnul magistralului îndemn al prof. Mircea Druc, fie pe 27 martie, fie în oricare altă zi din an: nu vorbiți despre Unire, uniți-vă!

One comment to Unirea ca mobil

Leave a reply

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>