Asta-i Independenţa mea.
Nu sunt cel mai mare fan al serbărilor de orice fel, iar Ziua Independenţei RM nu face excepţie.
De când ţin minte, cu vreo 3 zile înainte şi cu vreo 3 zile după 27 august al fiecărui an, tendinţele mele de a comunica şi de a mă comunica, se reduc subit. Fac mari eforturi fie şi pentru a scrie aceste rânduri, pentru că orice aş spune despre Independenţa noastră, risc să o dau în bară. Nu cititorii sunt cei de care mă simt ameninţat, ci propria mea conştiinţă, care mă va amenda negreşit imediat ce voi publica aceste rânduri. Fiecare cuvânt, fiecare idee şi fiecare argument îşi au reversul. Desigur, treaba asta e valabilă pentru orice subiect, cu o deosebire marcantă: Independenţa, istoria şi identitatea noastre sunt domeniile de expertiză ale tuturor celor 4 milioane de cetăţeni moldoveni, la care se adaugă nişte milioane de cetăţeni români, ruşi, americani şi Unionali (i.e. UE-işti).
Orice om care alege să se exprime pe marginea subiectului Independenţei, are de ales între 2 posibilităţi: fie să scrie frumos şi non-şalant, astfel încât să emane optimism, euforie şi bucurie; fie să critice tot ce vede-n jur (sau îşi imaginează că vede), acid şi cinic, astfel încât să se erijeze în profetul care va fi înţeles şi adulat doar post-mortem de către concetăţenii săi.
Recunosc, iniţial am fost tentat să-mi asum postura celui dintâi personaj, întrucât obişnuinţa aproape cronică de a mă convinge că totul va fi bine orice ar fi, tentează. Nu mi-a fost greu nici să văd motivele. Avem un stat cu un potenţial uriaş (poate similar statelor baltice, mai mici ca populaţie), avem o bucată dintr-un popor vechi, bogat şi cu o cultură minunată, avem un viitor proiectat care pare a fi European şi decent, avem posibilitatea de a călători, suntem liberi, nu ne cad bombe-n cap (chiar dacă ne explodează periodic bombele sovietice de sub pământ şi ne ameninţă kalaşnikoavele ruseşti din fâşia transnistreană) şi, mai presus de toate, avem conţinutul şi caracterul Declaraţiei de Independenţă de la 27 august 1991, care ne obligă să gândim pozitiv şi cât se poate de realist, având în minte şi-n suflet datoria continuării acţiunilor predecesorilor noştri. În legătură cu aceasta din urmă, amintesc despre unele aspecte notabile pe care mulţi dintre noi le ignoră în calitatea noastră de jertfe ale ruso-sovietismului moldovenesc. Trecutul milenar la care se referă Declaraţia ţine de poporul şi teritoriul românesc, dintre Nistru şi Tisa (precum precizează şi co-autorul acesteia, amb. Aurel Preda); protocolul adiţional secret dintre Molotov şi Ribbentrop în urma căruia ne-au ocupat ruşii sovietici la 28 iunie 1940 este condamnat oficial la 28 iunie ale aceluiaşi 1991; limba română este decretată înainte de 27 august drept limbă oficială a noului stat; se face referire la idealurile şi năzuinţele sfinte ale poporului în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale; se cere încetarea stării ilegale de ocupaţie a RM şi retragerea trupelor sovietice.
Totuşi, noi, românii moldoveni suntem obişnuiţi să serbăm orice, oricum şi oricând. Noi serbăm Independenţa faţă de imperiul URSS-ist prin băut de votkă, ascultat de şansoane despre “poneatii” şi “varî v zakone”, văzut de seriale despre “miliţîie” şi “paţani” şi rostit de toast-uri ruseşti şi râs la aceleaşi glume ruseşti. Este o realitate, precum o realitate de care n-aş vrea să mai fiu conştient şi care n-aş vrea să-mi sară-n cale măcar de ziua noastră naţională (sic! Singura noastră zi Naţională este 1 Decembrie 1918).
Dar sunt şi îmi sare.
Este o “realitate reală”, la fel de reală precum sunt cei care ascultă Rapsodia română a lui Enescu, Balada lui Porumbescu, Trei culori ale lui Doina şi Ion, cei care închină un pahar de vin pentru cei care au căzut pentru ca noi să fim liberi şi (mai) demni şi cei care se gândesc la trecut ca la o zestre vitală, şi nu ca la o povară care ar trebui uitată.
Datorită lucrurilor celor adevărate, eu vreau să mă bucur şi să vorbesc.
Declaraţia a fost doar primul pas către Unire, iar Independenţa a fost doar faţă de URSS. O ştim cu toţii pentru că stă scris printre rânduri. Dar imperiul nu căzuse atunci şi n-a căzut nici acum.
Din cauza lucrurilor celor minţite, eu mă-ntristez şi tac.
P.S. Aşa sună Independenţa mea.