Ce facem cu ăştia? Altfel despre apropierea dintre români

Vineri, autocarul de seară, ruta care leagă cele două capitale româneşti.

Ei sunt tineri şi poartă haine mulate şi sclipitoare. Blugii sunt albaştri, şterşi şi au valuri. Pe lateral, stau mândre câteva capse de metal greu, care reflectă luminile albastre din salonul autocarului. Poartă geci de piele, probabil „cauciucizată”. Au pe exteriorul genţilor şi în mâni sticle de Cola. Părul le este tuns scurt, dar plin de gel. Li se vede pielea capului de la baza firelor şi acel sfert de oră petrecut în faţa oglinzii în încercarea de a aşeza firele într-o poziţie erectă. La rândul lor, firele le imprimă şi lor o imagine şi o atitudine la fel de erecte.

Se deplasează legănat, călcându-şi în picioare ghetele albe cu pete de gri metalizat şi roz.

Vorbesc tare, între ei, dar parcă pentru ca toţi ceilalţi să le audă consideraţiunile despre lumea din jur şi despre subiecţii împărtăşirilor (probabil actori ai aventurilor lor din stânga Prutului). Limbajul este unul pe cât de uşor, pe atât de greoi. Uşor pentru creierul lor şi greoi pentru urechile celorlaţi. Folosesc argoul din vocabularul celor mai seci ca noi. Cadenţa e alertă. Nu se desluşeşte mare lucru, dar rămâne gălăgia.

Ele sunt în vârstă. Reprezintă generaţia părinţilor noştri. Poartă şi ele geci de piele.  Discută şi ele tare. Încearcă să lege discuţii cu ceilalţi, despre chestiuni prezente. Intră-n vorbă cu unii dintre tinerii de pe scaunele alăturate. Nu le merge, nu mai găsesc subiecte de discuţii. Intră-n vorbă cu cei 2 din primul aliniat. Nu durează nici de această dată prea mult, dar se aleg cu câteva glume reciproce pe care le răsplătesc cu izbucniri de râs egoist şi prelungit aiurea.

Luni, autocarul de seară, ruta care leagă cele două capitale româneşti, din nou.

Ea este tânără. Blondă, doar de câteva zile (tânără e de mai demult). Părul stă lins pe spate, destul încât să se vadă că nu este atât de blondă precum pare judecând după vârful cozii. E îmbrăcată într-un training gri din bumbac. Dungile roz îi alunecă pe lateral. Se instalează pe două scaune, dintre care pe unul îl ocupă cu o parte a corpului, iar pe celălalt, cu picioarele. I se poate citi pe faţă mândria provocată de telefonul pe care-l ţine la ureche orice s-ar întâmpla şi oricine ar încerca să remarce nepotrivirea poziţiei sale pentru spaţiul în care se află. Discută aprins. De fapt, poartă un monolog, doar ea şi telefonul. Îi povesteşte de rău despre o alta care îi vrea răul ei şi care, bineînţeles, nu merită să i se întâmple nimic bun, la rându-i. Subiectul monlogului este servitoare într-o bancă, deci o face pe protagonista recent-blondă să se amuze copios şi sacadat. Are laptop. Acesta străluceşte şi el, pentru că a avut ea grijă să-l acopere cu abţibilduri relfectoare. Adoarme, într-un final. Călătorii sunt mai fericiţi.

El este bine îmbrăcat. Vorbeşte şi el ta telefon, tare şi apăsat. E binedispus şi povesteşte mult despre propria sa persoană. Nu sunt sigur că-l interesează ce spune interlocutorul. Vorbeşte la 2 telefoane deodată, deci nici n-ar avea nici măcar cum să simuleze interesul. Are un accent specific şi vorbeşte repede. În buzunarul scaunul din faţă şi-a aşezat o sticlă de vin cu dop de plută, deschisă cel puţin odată.

N-am perceput toate aceste detalii de bună voie. Din contra, am încercat să n-au şi să nu văd nimic, drept pentru care mi-am pus căştile cu muzică-n urechi. Mai curând detaliile m-au perceput pe mine,  ca subiect de comunicare involuntar, căci, în mod evident, m-au copleşit şi depăşit. Iar intenţia n-a fost să-mi bat joc de nişte oameni (nici n-aş fi în măsură s-o fac), căci pentru mine ei sunt în primul rând simboluri, unii dintre atâţia alţii similari pe care i-am mai întâlnit fără să vreau, „de la Prut pân’ la Tisa”. Experienţele au avut loc, însă, de data asta într-un alt context. Aceştia reprezentau circa ¼ din nr. total al călătorilor din autocarele Ch-Buc, Buc-Ch. În fond, este un semn bun. Românii de dincoace şi de dincolo comunică, se re-conectează, se bucură unul de celălalt, aşa cum este firesc pentru aceeaşi naţiune. Şi o fac mai intens decât altădată Este un proces ireversibil, nici măcar esticii ne-având posibilitatea să-l oprească, ci doar să-l încetinească.

Dar cum rămâne cu această categorie de indivizi specifici, cu aceste produse ale culturii de masă înţelese greşit? Nu ştiu câţi sunt, dar ştiu că există şi că sunt importanţi nu prin numărul lor, ci pentru că se fac remarcaţi în public fără voia celorlalţi, monopolizându-l. Altcineva, în locul meu, poate că ar fi crezut că aşa sunt toţi românii din vest. De fapt, unii anume asta cred. De ce ne mirăm că există percepţii negative şi greşite cu privire la aceştia, atât timp cât puţini ar fi avut de unde să ştie că, spre exemplu, alături de cei pe care îi numim generic „piţipoance şi cocalari”, în acel autocar mai erau şi români vestici culţi, educaţi şi respectuoşi, iar procentajul lor este vădit mai mare decât al celor descrişi de mine la începutul articolului? Dar oare câţi dintre moldoveni vor să ştie aceste lucruri? Oare nu preferă aceştia să cadă-n capcana întinsă de propagandiştii estici, preferând să se mintă că sunt superiori în raport cu alţi români? Am mai vorbit despre lipsa de repere comune de care suntem noi, românii moldoveni, afectaţi, asta generând un soi de ciudă pe românii din Ţară, care îşi recunosc cine sunt şi încotro se îndreaptă.

Trebuie să ne cunoaştem elitele pentru a ne asuma simbolurile, or noi n-avem de unde să avem altele. Ziua marii biruinţe sovietice, Lenin, Komsomolka, lenta lui Gheorghe, „siliodka”, vodka, Puşkin, Spartak Moscova – toate astea nu sunt reperele noastre, ci ale celor care ni le-au furat pe ale noastre în repetate rânduri.

Va veni o zi în care nici o barieră instituţională nu va sta în calea schimburilor umane, informaţionale, comerciale. Iar atunci va trebui să fim pregătiţi şi de impactul acestor indivizi, români ca noi, dar victime ale unor altfel de pericole, europeneşti şi fireşti. Până atunci, însă, trebuie să decidem ce ne dorim: fie rămânem sub imperiul unui singur sistem şi a unui singur set de valori, în cazul nostru străine; fie ne asumăm responsabilitatea pe care o presupune traiul într-un mediu pluralist, în care individul alege „victima cui” îi este mai la îndemână să devină.

Leave a reply

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>