Despre studenție, muzică și identitate. O contribuție la dezbaterea publică | Tudor Cojocariu

Despre studenție, muzică și identitate. O contribuție la dezbaterea publică

Am descoperit azi în ”bula mea” din online, că, un articol publicat pe Moldova.org a generat exaltarea unui grup de oameni, în general activi în spațiul public, interesați de chestiunea identității (sau identităților) noastre, a populației din spațiul ”carpato-danubiano-pontic”, dar îndeosebi a celor din spațiul pruto-nistrean. Întrucât mă interesează atât identitățile naționale, cât și discuțiile despre muzică și studenție (la care s-au făcut adiacent referiri), am decis să contribui și eu la această dezbatere publică, pe care o consider necesară și utilă. Indiferent de punctele de vedere exprimate de unii sau alții – de aceea și-I zicem dezbatere, în loc de cor.

Dezbaterile despre identitatea noastră națională sunt recurente de sute de ani de zile. Uneori au fost mai puțin publice, bineînțeles, întrucât regimurile țarist, sovietic și chiar pseudo-comunist (a se citi peceremist), au avut grijă ca (auto)cenzura să reducă exprimările publice ale celor mai mulți dintre românii moldoveni dintre Prut și Nistru (în continuare moldoveni, doar de dragul unei lecturi cursive). În ceea ce mă privește, m-am implicat în acestea cu patimă și dedicație de prin 2006, când m-am pomenit, cumva întâmplător, în vâltoarea unor evenimente care și acum îmi trezesc nostalgii.

Mereu mi-am asumat identitatea națională și etnică românească (la pachet cu limba română, evident), indiferent de locul (temporar) de trai, considerând că valorile personale asumate coerent pot ajuta un individ să se simtă împăcat oriunde s-ar afla. Prin urmare, n-am cum să fiu chiar ”obiectiv”, deși am studiat mult chestiunea identităților naționale în facultate și individual. Iar cineva care pretinde că este obiectiv în timp ce vorbește despre identitățile altor oameni, nu știe despre ce vorbește.

Sigur, există teorii, argumente și modele, în baza cărora am putea afirma că X are dreptate, iar Z greșește atunci când vorbește despre identitatea națională a moldovenilor, de exemplu. Doar că, în cele mai multe dintre cazuri nu vom ajunge nicăieri și doar vom consuma inutil energii puse deoparte pentru alte lucruri. Tocmai de aceea, dezbaterile identitare publice rămân un lux pe care și-l permit preponderent cei pentru care scrisul este una dintre îndeletnicirile de bază, sau un hobby, așa cum este și pentru subsemnatul.

Cine are dreptate? Toți și nimeni. Probabil

Îmi amintesc mereu o discuție din studenție cu un domn profesor universitar, politolog, pe care îl cunosc probabil majoritatea cititorilor acestui articol de opinie, inclusiv în virtutea aparițiilor sale publice frecvente. Ne aflam în mașina sa personală și veneam de la o conferință de la Târgu Neamț. Inevitabil, am început să vorbim despre conștiința națională a românilor moldoveni (fix așa se cheamă și remarcabila carte a lui Gheorghe Ghimpu, apropo).

După mai multe ore de discuție, rețin sentimentul de amărăciune pe care mi l-a dat discuția cu profesorul, care afirma cu tărie că, dacă moldovenii vor să se numească altfel decât români și să aibă propriul lor stat, este dreptul lor să o facă. Este firesc să nu fim de acord cu ei, să nu susținem (la fel ca ambele academii de știință, bunăoară) că limba lor e alta decât româna și săne dorim, spre deosebire de ei, Unirea cu România. Dar să-i jignesc pentru asta, să-i acuz de lipsă de educație, sau de rea-voință, ar însemna să coborâm la nivelul celor care, cândva, în virtutea unor interese politice și economice, i-au forțat pe predecesorii lor să creadă lucruri împotriva voinței lor.

Era o lecție scurtă și concentrată despre democrație în secolul XXI. Nu-mi plăcea ce auzeam. Nici acum nu-mi place. Și știu și de ce: pentru că nu pot schimba nicicum realitatea și pentru că nu voi reuși niciodată. La fel cum nu vor reuși nici alții, fie ei scriitori, politicieni, oligarhi, bloggeri, sau jurnaliști, să-i determine brusc și dintr-odată, pe niște milioane de oameni (sau poate sute de mii, habar nu avem) să creadă că ei sunt altceva decât moldoveni, parte a națiunii moldovenești. Cu sau fără pașapoarte românești, cu sau fără rude deportate, cu sau fără școli/facultăți absolvite.

Identitatea (națională) este o chestiune intimă, deci inflamabilă

Tocmai din aceste considerente, sunt dezamăgit să observ reacții nejustificat de dure la articolul publicat de Natalia Graur, cu care înțeleg că am fost și colegi publiciști la revista La Plic, fără să știu. Autoarea vorbește, la solicitarea redacției, despre propriile sale experiențe la Cluj, în calitatea ei de studentă originară din RM, fără să-și aroge calitatea de ”reprezentantă a diasporei”, sau deținătoare a adevărului absolut, precum a fost ulterior acuzată. Și de câte și mai câte a fost ea acuzată, de rând cu redacția, a cărei brand, apropo, este tocmai de a aborda subiecte deosebit de sensibile, care macină de ani de zile societatea moldovenească.

În schimb, articolul, care înclină spre creative writing (deci nu pretinde nicidecum la titlul de analiză academică plină de date și argumente), își poartă cititorii prin propriile lor amintiri și experiențe. Cel puțin asta a reușit să facă autoarea cu mine: să-mi amintească de dilemele, tensiunile, sau chiar de conflictele avute în perioada studenției cu alți oameni, în jurul chestiunii identitare. Și îi mulțumesc pentru asta.

Români sau moldoveni? Exact așa pentru unii. Români și moldoveni pentru mine

Totuși, deși mă bucur de partea descriptivă a scriiturii Nataliei Graur, nu mă bucur la fel de mult de partea afirmativă a conținutului materialului ei. Cu alte cuvinte, nu rezonez cu multe dintre observațiile și trăirile ei. Ceea ce e absolut normal, având în vedere că suntem persoane diferite (D’oh…). Asta pentru că, experiențele mele pe parcursul celor 13 ani trăiți în București în calitate de student, angajat, soț și tată sunt diferite de ale ei la Cluj. Localnicii (termen forțat, întrucât bucureștenii sunt, probabil, minoritari în București) nu au insistat să le vorbesc rusa și nu m-au ”onorat” pornind muzica rusă.

De asemenea, nu rezonez cu divizarea națiunii românești în români și moldoveni, sau cu ”identitatea națională de melc” (chiar dacă am ajuns să avem 2-3 cetățenii, pentru mine identitatea națională e mai mult decât un document – este un sentiment). Și da, consider că asemenea exprimări sunt cel puțin inexacte din punct de vedere academic. Dar e OK, atât timp cât reușim să discutăm civilizat și argumentat despre aceste lucruri și nu ne dăm drept cine nu suntem și nu am putea fi niciodată.

În schimb, la fel ca în cazul autoarei, am discutat cu românii din România despre rock-ul rusesc – cu Kino, DDT, Bi-2, Splin, Zemfira, Mumyi Troll, Mashina Vremeni, dar fără ”șansoane” sau pop, despre desenele animate sovietice (nu rusești, pe care nu le agreez) și, mai ales, despre dictatura putinistă, de sorginte stalinistă. Dar toate astea nu-mi dau legitimitatea să nu respect punctul de vedere al autoarei, care este altă persoană, impunându-mi propria viziune asupra realității, care este și ea alta pentru fiecare dintre noi. Uneori această realitate are elemente/nuanțe comune, iar alteori are elemente/nuanțe discordante. Ca-n viață, vorba aia.

Identitate națională românească în diaspora

Mulți dintre cei implicați în prezenta dezbatere sunt/au fost parte a diasporei (românești, să-i zicem generic, întrucât e un termen etnic, pe care nu l-aș relativiza). Prin urmare, identitățile lor naționale deja împletite cu cele locale ucrainești (ca în cazul subsemnatului), rusești, bulgărești, evreiești, poloneze, s-au îmbogățit cu identitățile locale și naționale ale țărilor în care locuiesc. În cazul meu, această țară este Irlanda. Iar eu în Irlanda voi fi mereu un român originar din RM, orice aș face, orice aș zice și orice aș spune. Și pe nimeni altcineva acest fapt nu-l ajută și nici nu-l încurcă. Poate doar pe una dintre moldovencele cu care am interacționat la un moment dat și m-a ”acuzat” că aș fi unionist (încercase să sune peiorativ), pentru că nu-mi însușisem ”celebrarea” unui eveniment sovietic. Culmea e că rușii din același anturaj s-au inflamat mai puțin.

Dar asta pățeam și acasă în România și acasă în RM și pe la evenimentele din străinătate, unde interacționam cu zeci de alte naționalități și etnii. Prin urmare, nimic nou nici aici, din punctul de vedere al identității naționale. Poate doar toleranța sporită și patima redusă în abordarea acestor chestiuni.

P.S. Vă recomand materialul lui Eugen Muravschi, tot de pe Moldova.org, care explorează background-ul (fundamentul?) multora dintre noi, începând cu școala și copilăria. În plus, autorul vine cu niște idei interesante privind originea complexelor noastre (de inferioritate sau/și de inferioritate) în raport cu originarii din România și arată cum le gestionează el însuși.

Sursă imagine: eBihoreanul

Tudor Cojocariu

Development enthusiast | Marketing uplifter

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.