Metamorfozele dezamăgirilor iernatice | Tudor Cojocariu

Metamorfozele dezamăgirilor iernatice

De ani buni de zile lucrurile ne-moldoveneşti (prin urmare ne-româneşti) sunt luate drept moldoveneşti (dar nu şi româneşti). Pseudo-sărbătoarea marcată de nostalgicii masochişti la 23 februarie şi care profanează an de an o zi de iarnă cu şanse de însorire reală, mă dezamăgeşte sistematic. Mă dezamăgeşte precum mă dezamăgesc ratele infracţiunilor, ale abandonului şcolar, ale şomajului, ale mortalităţii. Şi nu în ultimul rând, mă dezamăgeşte precum o face numărul de zile raportat la cei 20 şi ceva de ani de Independenţă fără un preşedinte demn de bucata de naţiune pe care ar conduce-o.

Sunt obişnuit cu ieşirile care sfidează logica ale stângiştilor noştri. Mai întâi au fost interfrontiştii, după aceea au venit agrarienii, iar de o vreme îi avem pe comunişti şi socialişti, care se bat pentru falca de electorat numit de stânga, dar care există doar ca un electorat pro-rus, deci antinaţional. Aştept cu nerăbdare ziua când vom putea spune că şi românii moldoveni s-au dumirit să construiască un partid veritabil de stânga, european, democratic şi naţional. Dar asta e o altă discuţie. Discuţia care se cade a fi purtată astăzi ţine de o obişnuinţă pavloviană a multor români moldoveni de a se simţi vizaţi de o sărbătoare străină. Sigur, atitudinea moldovenilor ţine de contextul mai larg în care ei au percepţia falsă despre ei înşişi că ar aparţine „marelui popor sovietic”, cel care, surpriză!, nu a existat de fapt şi prin urmare, nici nu există azi nici măcar pe hârtie.

Asemenea câinilor lui Pavlov, mulţi dintre noi primim nişte condiţionări externe ca atare, ca pe un dat, fără a ţine cont de nişte elemente de bază. Dintre acestea, merită amintite doar câteva banalităţi: 23 februarie este o tradiţie sovietică inventată pentru a fi impusă tuturor naţiunilor care aparţineau de imperiul sovietic, pentru ca acestea să se simtă solidare în „marele corp sovietic”; simbolistica aferentă prilejului este şi ea străină de naţiunea noastră (vezi panglica lui Sf.Gheorghe, stelele roşii ş.a.); armata elogiată în această zi este una criminală de ocupaţie, precum o spune dreptul internaţional, Academia de Ştiinţe a RM şi a altor state, comunitatea istoricilor, a oamenilor de cultură, a scriitorilor şi alte foruri legitime.

Învălmăşeala la care se dedau unii mai inconştienţi dintre noi speculează cu nişte falsuri inoculate de vreo 200 de ani încoace, prin care în loc să se promoveze un parteneriat echitabil dintre cele 2 naţiuni, română şi rusă, se promovează superioritatea naţiunii ruse în raport cu naţiunea noastră. Vorbeam mai devreme despre masochism. Ei bine, aceasta este părerea mea despre asumarea auto-dăunătoare a moldovenilor, în contextul descris adineaori.

Un alt element manipulativ ţine de asocierea unei semnificaţii secundare zilei armatei sovietice moscovite. Anume de acest al doilea element se leagă popularitatea prilejului în vremurile noastre. Ea a început să fie percepută drept o zi a bărbatului. Prin urmare, urmând logica sugerată de artizanii pseudo-sărbătorii, bărbat=soldat=sovietic=rus. Iar modul de manifestare a tuturor actorilor implicaţi îmi dă dreptate. Şi e păcat şi mă-ntristez şi mă simt dezamăgit din nou. De republică, de conaţionali, de şcoală, de istorie, de noi.

Noi nu discriminăm, adică noi nu facem diferenţe, adică noi nu ştim să alegem.

Azi ne-am pomenit cu 2 candidaţi la funcţia supremă în stat. E ca şi cum te-ai antrena 2 ani şi jumătate pentru un maraton la care vrei să ajungi ultimul la finiş. Şi mă tem că în martie voi suferi o nouă dezamăgire, tot din cauza că noi nu ştim să alegem. Asta dacă îl vom alege pe oricare dintre cei 2. Voi scrie atunci despre metamorfoza dezamăgirilor primăvăratice.

Tudor Cojocariu

Development enthusiast | Marketing uplifter

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.