Republica Moldova: identităţi false, adevărate sau naţionale?

Conferinţe

Tamara Cărăuş

Pe 4 aprilie 2002, colega noastră Tamara Cărăuş, bursieră în cadrul Programului Regional al Colegiului Noua Europă din Bucureşti, a susţinut la sediul acestei prestigioase instituţii, în prezenţa unui public numeros, o conferinţă cu titlul “Republica Moldova: identităţi false, adevărate sau naţionale?” Subiectul este, aşa cum se poate vedea, incitant şi de mare actualitate, iar maniera de abordare a autoarei insolită şi provocatoare. Reproducem în cele ce urmează textul acestei conferinţe, cu menţiunea că am păstrat oralitatea expunerii Atunci cînd mi-am propus să analizez identitatea naţională din RM, problema era bineînţeles provocatoare, dar nu atît de gravă, urgentă, aproape clinică cum a devenit în ultimul timp, cînd o parte a populaţiei din această regiune afirmă în stradă cine este – afirmaţie indentitară prin excelenţă. Această clinicizare a situaţiei, cum îmi permit s-o numesc, face dificilă abordarea ei teoretică. Bineînţeles, nu voi propune soluţii, voi încerca o abordare mai mult sau mai puţin analitică, deseori testînd capacitatea teoriilor despre naţiuni şi naţionalism de a explica confuzia naţională din RM. Aş dori mai degrabă să satisfac o curiozitate neutră care îşi poate adresa întrebări de genul: “de ce tocmai aceşti oameni trăiesc împreună?”, “de ce tocmai ei alcătuiesc o colectivitate şi nu alţii?”, “ce înseamnă totuşi identitatea naţională?” ş.a. Ceea ce îmi propun să explic este mai degrabă de domeniul evidenţei, şi anume posibilitatea unor discursuri identitare radical opuse – discursul identitar românesc şi discursul identitar moldovenesc – în cadrul aceleiaşi comunităţi cu aceleaşi date mai mult sau mai puţin obiective: teritoriu, etnie, limbă, cultură,  istorie. i. Două locuri comune despre orice identitate

Voi începe prin a aminti nişte locuri comune despre identitate în general şi identitate naţională în particular, accepţii pe care desigur le veţi putea descoperi şi dumneavoastră pe parcurs, dar prefer să le demasc eu însămi de la bun început.  Primul loc comun: Există două postulate principale despre orice tip de identitate: a) Identitatea este esenţială, fundamentală, unitară şi neschimbată, de exemplu, aşa cum e miezul în nucă, ca să folosim vechea metaforă a miezului şi cojii – acesta fiind modelul esenţialist. b) Identităţile sînt construite şi reconstruite1  – acesta fiind modelul instrumentalist. Pentru scopurile acestei prezentări prefer modelul instrumentalist, care e de fapt modelul dominant în analiza identităţilor, cu excepţia filosofiei, fie tradiţională sau analitică, care în continuare trebuie să vorbească despre identitate ca esenţă. Există două aspecte ale modelului instrumentalist care îl fac atît de atrăgător. Primul aspect afirmă că identitatea nu e în interiorul a ceva, de exemplu, nu e “înlăuntrul” nostru, ci se constituie ca o funcţie a diferenţelor în cadrul unui sistem2 . Cea mai exactă caracteristică a unui element constă în a fi ceea ce nu sînt ceilalţi. Şi acest fapt e valabil pentru orice tip de identitate. De exemplu, noi identificăm numărul 13 ca fiind situat între 12 şi 14. O comunitate naţională utilizează acest mecanism pentru a se imagina ca o naţiune diferită de alte naţiuni. Pe acest mecanism se bazează relaţia “noi – ei”, crucială în orice constituire a identităţii naţionale3  (ca să anticipez, amintesc că în RM se spune, “noi şi ruşii”, dar în acelaşi timp se spune şi “noi şi românii”4 ). Al doilea aspect important al modelului instrumentalist este presupoziţia că identitatea există, se constituie prin discurs şi naraţiune. Pentru a spune ceva despre o comunitate anume, utilizăm o minimă naraţiune – cînd a apărut această comunitate, evenimentele importante prin care a trecut etc5 . Al doilea loc comun: Consider identitatea naţională un fenomen prin excelenţă modern6 . Abordările identităţii naţionale care nu se referă la modernizarea politică nu vor putea înţelege mecanismele de bază ale identificării naţionale. Ceea ce de obicei se consideră identitate naţională premodernă este mai degrabă identitate etnică7 . Subliniez că voi utiliza pe parcursul acestei comunicări expresia “majoritate etnică din Republica Moldova” pentru a mă referi analitic la o categorie primară, vagă şi indistinctă, care precede atît discursul identitar românesc, cît şi discursul identitar moldovenesc. Deosebirea principală dintre identitatea etnică şi cea naţională este starea ne-mobilizată politic a identităţii etnice, care e mai degrabă o identitate la nivelul vieţii cotidiene8  şi a căror indicatori sînt, de regulă, vestimentaţia, hrana specifică unei comunităţi, practicile religioase, comportamentul. Cum spuneam, aceste mărci ale identităţii de grup nu constituie o identitate politică. Spre deosebire de identitatea etnică, identitatea naţională presupune o organizare socială omogenă, societate marcată de mobilitate socială, un egalitarism, cel puţin, relativ, industrializare şi o organizare a muncii mai degrabă semantic-comunicativă decît fizică, educaţie standard comună, cultură standard comună, noi forme ale imaginarului colectiv sau o comunitate imaginată – perspectivă susţinută de autori ca Ernest Gellner, Elie Kedourie, John Breully, Benedict Anderson, Tom Nairn, Eric Hobsbawm, Eugen Weber, Miroslav Hroch, Liah Greenflied ş.a  

ii. Identităţi în conflict

Deşi e de domeniul evidenţei că în RM există două discursuri identitare opuse – am considerat necesară clarificarea lor: ce anume include fiecare discurs din punct de vedere al componentelor identitare. Aceste discursuri nu sînt neapărat discursuri oficiale sau ale unui partid politic sau ale unei mişcări sociale sau culturale. Sînt discursuri-tip sistematizate de mine pentru scopul acestei prezentări, pe baza discursurilor concrete ale liderilor politici, ale intelectualilor, declaraţiilor, documentelor oficiale ş.a. După cum am spus, identitatea naţională se bazează pe naraţiune şi discurs. Prin intermediul naraţiunii se modelează viziunile şi atitudinile unei comunităţi faţă de propriul trecut şi prezent, de asemenea prin discurs devin inteligibile proiectele pentru viitorul comunităţii. Am clasificat discursurile identitare din RM în conformitate cu atitudinea lor faţă de aceleaşi componente identitare: colectivitatea naţională, denumirea limbii vorbite, atitudinea faţă de istorie, atitudinea faţă de minorităţi, atitudinea faţă de stat şi, bineînţeles, conform relaţiei “noi-ei” – care în cazul acestei regiuni e triplă: România, Rusia, Europa.  Discursul identitar românesc:Atitudinea faţă de comunitatea naţională: naţiune română;Atitudinea faţă de limbă: limbă română; Istorie & memorie colectivă: Principalul eveniment istoric pentru acest discurs este unirea (1918 -1940), care are semnificaţia vîrstei de aur şi a proiectului de urmat (pentru viitor); Atitudinea faţă de stat: RM e cel de-al doilea stat românesc, unirea/integrarea pe viitor a statelor româneşti; Integrarea minorităţilor: Pentru acest discurs Estonia a fost deseori invocată ca un model. După cum ştim, în 1991, Estonia a acordat cetăţenia conform criteriului etnic. Iar membrii minorităţilor etnice pot obţine cetăţenia doar după testarea cunoaşterii limbii estoniene oficiale; Relaţia “noi-ei“Noi şi România”: Avem un caz de incluziune permanentă: “noi suntem români”;“Noi şi Rusia”: “Rusii sînt ocupanţi”. Rusia este identificată cu Imperiul Ţarist şi cu URSS.  Ruşişcomuniştişsovietici: “trei ipostaze ale aceluiaşi duşman al integrităţii româneşti” ;“Noi şi Europa”: integrare europeană.   

Discursul identitar moldovenesc: 

Atitudinea faţă de comunitatea naţională: Naţiunea moldovenească e diferită de naţiunea română din punct de vedere politic. În preambulul Constituţiei RM adoptată în 1994 se afirmă că “Poporul Republicii Moldova” este format din  “moldoveni şi cetăţeni de altă origine etnică”; Atitudinea faţă de limbă: “Limba de stat este limba moldovenească funcţionînd pe baza grafiei latine” (art.13.1); “limba română” ca denumire facultativă; preferinţa pentru sintagma: “limba de stat”;Istorie & memorie colectivă: După cum afirma Ernst Rennan în conferinţa sa Ce este naţiunea? ţinută în 1882, nu numai amintirea, ci şi uitarea contribuie la crearea unei identităţi naţionale puternice9 . Însă în Republica Moldova ceea ce uită un discurs subliniază celălalt, aşa cum se întîmplă cu perioada Unirii. Şi pînă în prezent susţinătorii discursului identitar moldovenesc subliniază imaginea negativă a unirii10 : se fac speculaţii cum ar fi votat populaţia Basarabiei dacă referendumul referitor la unire propus de ruşi ar fi fost organizat. Sfatul Ţării a refuzat să organizeze referendumul, afirmînd că voinţa populară a fost exprimată în alegerea acestui legislativ. De asemenea pentru acest discurs, Moldova medievală este vîrstă de aur, de exemplu au fost publicate hărţi ale Moldovei Mari de la Carpaţi pînă la Nistru. De asemenea, se publică  lucrări de genul “Moldovenii în istorie”. Atitudinea faţă de stat: “nici gubernie rusească, nici provincie românească” (1994, PDAM);Integrarea minorităţilor:  Pentru acest discurs, grupurile etnice ar fi format împreună cu majoritatea etnică o singură naţiune politică. Constituţia din 1994 nu conţine vreo menţiune despre identitatea etno-naţională a statului şi foloseşte în repetate rînduri expresia “poporul Republicii Moldova” pentru a evita orice aluzie la legătura dintre stat şi etnie. Cadrul politic egal pentru toate grupurile etnice este creat de către Constituţie, Legea cetăţeniei, Legea limbilor şi alte acte oficiale;Noi şi România: “relaţii speciale”;Noi şi Rusia & Noi şi Europa: pragmatism şi conciliere. Aceste două discursuri prezentate sînt discursuri identitare dominante în Republica Moldova, însă există şi versiuni ale lor.   

Radicalizarea discursurilor identitare. Discursul identitar european  

Atitudinea faţă de comunitatea naţională: Susţinătorii acestui discurs se consideră români-basarabeni, care e o identitate după modelul cercurilor concentrice: basarabean, român, european; fiecare cerc contribuind la percepţia pe care o au despre ei înşişi, graniţele teritoriale devenind demarcaţii mai mult sau mai puţin arbitrare; Atitudinea faţă de limbă: limbă română;Istorie & memorie colectivă: minima ideologizare a istoriei. Acest discurs acceptă că există evenimente ale istoriei care nu pot fi ignorate pentru a defini comunitatea românilor basarabeni. Această regiune nu a trecut prin evenimentele din secolului XIX importante pentru formarea identităţii naţionale româneşti – anii 1848, 1859. De asemenea, unirea din 1918-1940 este acceptată în toate aspecte sale, de exemplu, este acceptat faptul că unirea ar fi fost făcută de marile puteri ale momentului, iar proclamarea locală a unirii ar fi fost făcută doar în scopul legitimării ei pentru populaţie; Atitudinea faţă de stat: un stat de drept, o puternică societate civilă; Integrarea minorităţilor: drepturi culturale pentru grupurile etnice;Noi şi Rusia: acceptarea dialogului cu Rusia doar în măsura în care Rusia îşi afirmă vocaţia sa europeană şi occidentală;Noi şi România & Noi şi Europa: “Vom regăsi România în Europa”. “Noi cei de la Chişinău, ne-am obişnuit în ultimii ani să afirmăm că drumul nostru spre Europa trece prin România. Deşi am crezut mereu că spunînd asta demonstrăm o formă ingenioasă de patriotism, formula ascunde mai curînd un fond de inerţie şi suficienţă intelectuală. Pentru că nu realizăm că situaţia este exact inversă: vom regăsi România în Europa, adoptînd valorile şi rigorile lumii democratice. Nu vom putea evita, de aceea, nevoia de a gîndi cu capul nostru soluţiile potrivite şi nici analiza defectelor ce ne marchează”11 .  

Discursul identitar neosovietic

Acest discurs este o radicalizare a discursului moldovenesc. Totodată această orientare poate fi considerată naţional-comunism, deoarece susţinătorii lui recurg, eclectic, la simboluri comuniste, naţionaliste şi chiar liberale. De asemenea, acesta este şi un naţionalism guvernamental, deoarece în ultimul an a fost discursul oficial al guvernului Republicii Moldova.  Atitudinea faţă de comunitatea naţională: naţiunea moldovenească e diferită de cea română;Atitudinea faţă de limbă: interzicerea expresiilor “limba română”, “istoria românilor”, “literatura română”;Utilizarea istoriei: istoria comunistă şi sovietică, vîrsta de aur în perioada sovietică;  Atitudinea faţă de stat: uniunea Rusia-Belarus;Integrarea minorităţilor: stat multietnic. Se acordă prioritate minorităţilor etnice, vehiculînd  exemplul ţărilor democratice ca Elveţia, Belgia, dar deseori al Finlandei, unde suedezii sînt doar 2% din totalul populaţiei, în schimb limba suedeză e limbă de stat. Dar de fapt, minorităţile în Republica Moldova sînt reduse la minoritatea rusă. Noi şi România: “România e un stat străin care intervine în afacerile interne ale Republicii Moldova”;Noi şi Europa: Ignorarea Europei. “Cineva care ne este străin nu are nici o bază pentru a ne înţelege pe noi”, astfel Europa nu are criterii să vadă Republica Moldova în deplina sa unicitate;   Noi şi Rusia: Rusia ca factor modernizator, rusificarea ca modernizare.

iii. Conflictul identitar ca moştenire   

3.1 Inventarea poporului moldovenesc  

Susţinătorii discursului identitar românesc consideră că doar ei posedă identitate naţională, iar moldovenii nu. Sau cel puţin dacă moldovenii au o identitate aceasta este o identitate greşită, falsă. Controversata identitate moldovenească e considerată o parte a moştenirii sovietice. După cum se ştie, ideologii sovietici şi-au asumat o sarcină, sau chiar două, destul de delicate – de a demonstra existenţa unei naţiuni moldoveneşti şi a unei limbi moldoveneşti, sarcini la care mă voi referi foarte pe scurt12 . Propunerea versiunilor cvasi teoretice despre existenţa poporului moldovenesc a început după anexarea din 1812, însă pe parcursul sec. XIX această invenţie nu a fost prea coerentă şi consecventă, deoarece Basarabia nu era o chestiune disputată în relaţiile ruso-române pe parcursul sec. XIX. În 1917 bolşevicii se adresau basarabenilor în termenii luptei de clasă a proletariatului. Reluarea argumentelor despre existenţa naţiunii moldoveneşti începe o dată cu crearea Transnistriei (RASSM) în 1924. Pînă în 1924 Transnistria părea un pămînt al nimănui, locuit deopotrivă de către ucraineni, moldoveni, ruşi şi alte grupuri etnice. În 1923 moldovenii de pe malul stîng al Nistrului, îndeosebi ilegaliştii refugiaţi din Basarabia care era parte a României Mari, brusc au cerut Kremlinului crearea unei Republici Autonome Moldoveneşti în cadrul Ucrainei. La fel de brusc, Kremlinul accepta crearea unei republici autonome moldoveneşti, dar nu în cadrul Ucrainei, ci în cadrul URSS. Motivul creării a fost explicit formulat: Transnistria trebuia să stimuleze mişcarea revoluţionară din Basarabia, ca să facă posibilă unificarea Basarabiei cu Transnistria, ceea ce s-a întîmplat13 .Au fost propuse mai multe ipoteze pentru justificarea existenţei naţiunii moldoveneşti. De exemplu, o versiune susţinea că moldovenii erau un popor slav care în evul mediu a adoptat o limbă romanică. O altă ipoteză, mai moderată, susţinea că populaţia din această regiune s-a dezvoltat într-o naţiune separată în secolul 19, cînd nu a mai împărtăşit experienţele istorice şi culturale ale naţiunii române unificate.14 Întrebarea care poate apărea aici e următoarea: ce anume creau ideologii: conceptul de etnie sau de naţiune? Răspunsul ar fi şi una şi alta sau, mai exact spus, o etno-naţiune15 . Potrivit teoriei sovietice a naţionalităţii fiecare popor trece printr-un număr de stadii: tribul (plemea), poporul/poporaţia, naţiunea burgheză şi naţiunea socialistă. Astfel, o versiune sovietică pretindea că valahii, strămoşii atît ai românilor cît şi ai moldovenilor, s-au separat unii de alţii, fie în prima sau în cea de-a doua fază. Conform acestei teorii, valahii din sud au intrat în interacţiune cu slavii de sud şi au devenit români, valahii din nord s-au amestecat cu slavii din est şi au devenit moldoveni16 . Unii autori afirmă că mitul naţiunii moldoveneşti a avut succes deoarece cuvintele “Moldova”, “moldoveni” au fost folosite pînă în secolul 19, cel mai invocat exemplu fiind vechile cronici17 . Totodată, părerea unanimă este că vechile cronici se refereau la moldoveni într-un sens geografic şi nu etnic18 .   

3.2 Inventarea limbii moldoveneşti 

Problema limbii moldoveneşti este formulată abia în 1924 în Transnistria (şi “rezolvarea” cvasiteoretică aparţine savantului rus Serghievski, care în 1927 a încercat să demonstreze existenţa unei limbi moldoveneşti din punct de vedere lingvistic şi ştiinţific). Fondatorii Transnistriei pretindeau că pentru a răspîndi ideile bolşevice printre populaţia Basarabiei aveau nevoie de o limbă ca instrument de comunicare. S-a recurs la limba unor sate transnistrene, pentru a o impune asupra întregii regiuni, dar aceasta nefiind o limbă standardizată, apăreau dificultăţi. În scurt timp s-a descoperit necesitatea utilizării unei limbi standard, şi bineînţeles nu se putea evita limba română deja existentă. Totodată, pentru a nu se ajunge la formarea unei diferenţe prea mari între cele două maluri ale Nistrului, care ar fi fost un obstacol pentru re-anexare, Moscova a ordonat cultivarea sistematică a limbii moldoveneşti pe baza limbii literare române şi chiar utilizarea alfabetului latin pentru limba din Transnistria, cum s-a întîmplat în perioada 1932-1938. Apoi, în timpul URSS, a urmat rusificarea lingvistică în două direcţii: obligaţia de a vorbi rusa şi introducerea cuvintelor ruseşti în limbile naţionale din republicile autonome şi unionale19 .  Însă deja în 1956 lingviştii sovietici au recunoscut că nu există o “limbă moldovenească”, sau au recunoscut, cum se spune, unitatea limbii române. Expresia “limbă moldovenească” a fost menţinută doar din considerente ideologice. La fel începînd cu 1994, cînd Constituţia declară oficial că limba vorbită pe teritoriul republicii este limba moldovenească, au fost organizate nenumărate conferinţe cu participarea lingviştilor din întreaga lume, care au demonstrat că nu există o “limbă moldovenească”20 . Totuşi acest fapt ştiinţific nu schimbă credinţa unei părţi a populaţiei – susţinătorii discursului identitar moldovenesc – că ei ar vorbi o limbă diferită de cea română.  

3.3 identificarea prin invenţii 

Desigur, nu putem spune cînd anume termenul de “moldovean” în sens etnic şi naţional începe să aibă sens în afară de utilizarea lui de către propagandişti. Nu ştim cum se identificau ţăranii basarabeni în secolul XIX, dacă ajungeau cumva să se autoidentifice în raport cu vreunul din grupurile etnice din afara propriului sat. În schimb, intelectualii, studenţii şi militarii plecaţi în Rusia confirmă teoriile existente. Un mecanism puternic al identificării naţionale este expunerea la diferenţă sau la contact – proces care sporeşte sentimentele naţionale prin conştientizarea distincţiei dintre sine şi grupul celorlalţi21 . De exemplu, în 1917, la Petrograd, basarabenii Ion Inculeţ şi Pantelimon Erhan au întemeiat Societatea Basarabeană, cu scopul de a pregăti propagandişti pentru răspîndirea ideilor revoluţiei bolşevice în Basarabia22 . Tot atunci, în 1917, la Odesa se înfiinţează un Partid Progresist Moldovenesc. Faptul că aceste grupări se constituie în Rusia ne permite să afirmăm ca intelectualii, militarii, studenţii plecaţi la studii în oraşele imperiului îşi descoperă diferenţa, iar pentru a o numi, pentru a se numi pe sine ca diferiţi de celelalte grupuri etnice cu care veneau în contact, au utilizat cuvintele existente: basarabeni sau moldoveni. Aspectul uluitor e că şi cuvîntul basarabean a fost impus de ruşi după anexarea teritoriului în 181223 .   

3.4 instituţionalizarea identităţii “greşite

cum am spus, în RM au existat construcţii deliberate ale naţiunii, aşa cum a fost crearea conceptelor cvasiteoretice despre limba şi naţiunea moldovenească, care nu sînt obligatoriu cunoscute de mase. Dar totodată au existat procese instituţionalizate de creare a identităţii naţionale. Resurecţiile naţionaliste de la sfîrşitul anilor ’80 au fost explicate deseori ca o izbucnire a conflictelor naţionale suprimate, îngheţate de către regimul comunist. După cum au afirmat exegeţii perioadei sovietice, acest fapt nu e tocmai exact, deoarece perioada sovietică e caracterizată mai degrabă de o dublă strategie faţă de problema naţională: o dezvoltare a naţiunilor şi totodată o fuziune concomitentă a lor. URSS nu a suprimat naţionalismul, ci i-a dat o altă turnură: a creat două tipuri de republici – unionale şi autonome – care aveau limbile lor naţionale, instituţii ştiinţifice, elite politice şi culturale ş.a. Populaţiei încorporate în imperiul sovietic i se cerea totodată o conştiinţă naţională (adică la nivel local) şi un patriotism sovietic la nivel unional, iar patriotismul sovietic trebuia să ia locul identităţilor naţionale, patriotismul fiind o calitate care se bazează pe raţiuni morale, iar patriotul o persoană care întreprinde ceva în mod voluntar şi, poate, raţional în interesul ţării sale – este de altfel o definiţie a patriotismului valabilă nu numai pentru perioada sovietică. Strategia naţională probabil a fost imaginată după modelul reformei agrare realizate de bolşevici: pentru a cîştiga suportul maselor enorme de ţărani încorporate în imperiu, ţăranilor li s-a dat pămînt pentru o perioadă scurtă, ca peste 10-12 ani să fie colectivizat. Deci, represiunea naţionalismului era concomitentă cu instituţionalizarea etno-naţionalităţilor ca forme cognitive şi sociale fundamentale. Exegeţii fostului Imperiu Sovietic fac distincţia între gradul de instituţionalizare a identităţilor etnice şi naţionale şi profunzimea lor psihologică. Se admite că identităţile oficializate nu erau poate indicatori ai unei identităţi puternice sau ai “grupurilor reale”, de aici presupoziţia falsităţii identităţilor create în URSS24 .Totodată însă, pe lîngă instituţionalizarea naţionalismelor în republici unionale şi autonome, în timpul URSS în RM au fost satisfăcute cîteva condiţii importante pentru crearea unei identităţii naţionale25 :   educaţia standard a maselor: e un fapt unanim recunoscut ca în RM analfabetismul a fost lichidat abia în perioada sovietică; conform perspectivei instrumentaliste adoptate pentru scopurile acestei prezentări, o condiţie a apariţiei identităţii naţionale este educaţia standard a maselor. Pentru Gellner cultura transmisă prin şcoală, şi nu prin tradiţie, conferă omului industrial/naţional utilitate, demnitate şi respect de sine. “Oamenii dobîndesc  însuşirile şi sensibilităţile care îi fac acceptabili pentru semenii lor care îi îndreptăţesc să ocupe locuri îi societate, îi fac “ceea ce sînt” prin predarea lor de către grupul de rude unei maşini educaţionale care este singură capabilă să furnizeze spectrul larg de pregătire”26 , adică spectrul de activităţi necesar societăţii moderne industrializate. Identitatea naţională se bazează pe o cultură alfabetizată, susţinută prin instrucţie, spre deosebire de identitate pre-naţională care se bazează pe o cultură mică, nealfabetizată, locală, bazată pe tradiţie. acţiunea comună: nu accept argumentele revizioniste care tratează fostul imperiu sovietic drept o modernizare a regiunilor incluse în imperiu, deoarece consider că modernizarea sovietică trebuie evaluată în contextul mai larg al modernizării globale. Însă, oricum, trebuie să acceptăm că populaţia RM în timpul URSS a construit ceva: drumuri, colhozuri, şcoli, spitale – nu spun că locuitorii săi au construit ceva durabil, dar ei au acţionat în comun şi această acţiune comună a creat un sens al identităţii comune.27  comunitate imaginată: după cum a argumentat Benedict Anderson comunicarea în masă are un rol fundamental în forjarea identităţilor naţionale. Nu degeaba ziarul apare în timpurile moderne, o dată cu naţiunea, şi stă la baza creării naţiunii. Televiziunea şi radioul, la rîndul lor, au fost utilizate pentru a consolida naţiunea. Radioul, de exemplu, forjează o legătură între ascultătorii dispersaţi şi inima simbolică a naţiunii. Mass-media oferă un spaţiu de identificare care nu e bazat doar pe o istorie comună, ci şi pe experienţa comună, pe ritualurile vieţii zilnice: “Nici membrii celei mai mici naţiuni nu îi vor cunoaşte niciodată pe cei mai mulţi din compatrioţii lor, nu-i vor întîlni şi nici măcar nu vor auzi de ei, totuşi în mintea lor  trăieşte imaginea comuniunii lor”28 , de exemplu, comuniunea care apare prin lectura aceluiaşi ziar. În spaţiul vizat de noi, un sistem mass-media ca bază a comunităţii imaginate se constituie în anii ’60 ai secolului trecut. crearea instituţiilor culturale: în perioada sovietică au fost create universităţi, şcoli, teatre, opera ş.a. Chiar dacă o parte din populaţie înţelege că într-un alt regim construcţiile lor vor fi fost mai durabile, presupunem că e dificil pentru ei să admită că întreaga lor viaţă a fost greşită. Astfel, putem spune că în timpul URSS s-a creat “un sistem puternic instituţionalizat de identităţi etno-naţionale oficiale”, cu ajutorul cărora populaţia şi-a reprezentat realitatea socială, şi-a încadrat acţiunile politice, şi-a organizat viaţa socială şi culturală.”29

iv. Mişcarea naţională: între identităţi “false” şi  identităţi “adevărate” 

În pofida instituţionalizării identităţii moldoveneşti, pentru mulţi observatori evenimentele din anii 1988-1991 au părut să aibă drept scop respingerea diferenţei dintre moldoveni şi români şi respingerea ideii de moldovenism ca fiind o farsă lingvistică şi etnografică menită să justifice anexarea unui teritoriu.În vara anului 1988 intelectualii basarabeni şi o parte a elitei politice, formate chiar în interiorul Partidului Comunist, au creat o grupare neoficială, “Mişcarea Democratică în Sprijinul Perestroikăi”, care cerea democratizarea societăţii şi reforme social-economice. Tot în 1988 se constituie Clubul Literar şi Muzical “Alexe Mateevici”, care formula cereri naţionale şi culturale ale majorităţii etnice. Apoi aceste mişcări au fuzionat, formînd Frontul Popular. În anii 1988-1991 majoritatea acestor cereri au fost realizate.  

4.1 Revendicările identitare satisfăcute în anii 1988-1991: Introducerea alfabetului latin şi declararea limbii moldoveneşti ca limbă de stat a RSSM – 31 august 1989Specificarea “identităţii lingvistice moldo-române” – 1 septembrie 1989Adoptarea tricolorului – 27 aprilie 1990Introducerea cursurilor de “Istoria românilor” şi “Literatura română”  în programele de studii – septembrie 1990Adoptarea imnului naţional “Deşteaptă-te, române” – 23 mai 1991Adoptarea noii denumiri a ţării, “Republica Moldova” –  23 mai 1991Declararea suveranităţii – 23 iunie 1991Declararea  independenţei – 27 august 1991Declararea limbii române drept limbă de stat – 27 august 1991 Altele: derusificarea denumirilor geografice, românizarea numelor de persoane, modificarea denumirilor de străzi (85% din denumiri)După cum se vede, aceste identificări aparţin discursului identitar românesc. Apoi pe parcursul a 3-5 ani discursul identitar moldovenesc a devenit dominant, formulînd alte cereri naţionale, iar multe din revendicările lui au fost satisfăcute la nivel oficial, ceea ce a fost considerat o reacţie inversă faţă de perioada anterioară.  

Revendicări identitare satisfăcute în anii 1994-1995: 

Ratificarea intrării în Comunitatea Statelor Independente (CSI) – aprilie 1994 Declararea “limbii moldoveneşti” drept limbă de stat – 27 iulie 1994, adoptarea Constituţiei Republicii Moldova: articolul 13, alineatul 1: “Limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească funcţionînd pe baza grafiei latine”Adoptarea unui nou imn naţional, “Limba noastră” (A. Mateevici) – 1995Tentative de a introduce “Istoria Moldovei” în programele de studii – 1995.  După cum vedem, majoritatea revendicărilor vizau simboluri naţionale – tricolor, alfabet, imn, denumirea limbii, dar aceasta nu înseamnă că ele sînt neapărat minore. Simbolurile şi ceremoniile dau ideilor naţionaliste o forţă deosebită prin proiectarea unor imagini prin care indivizii se pot solidariza cu naţiunea30 .  Cum a fost posibilă această succesiune de discursuri identitare? Întrebările care se pot adresa aici sînt mai multe, mai ales dacă ţinem cont de perspectivele din care se pot formula. De cele mai multe ori nedumerirea e formulată astfel: de ce după o renaştere naţională atît de puternică populaţia din această regiune a revenit la identitatea falsă? Această nedumerire este formulată dintr-o perspectiva culturalistă a naţiunii, sau primordialistă, devenită simţ comun, şi care presupune că o identitate naţională e dată, neschimbată, expresie a unui suflet al poporului etc. – din această perspectivă mişcările naţionale au fost numite “renaşteri”. Dar perspectiva renaşterii nu explică prea multe din evenimentele anilor 1988-1991 şi apoi din revendicările perioadei 1994-1995. De aceea vom încerca o explicaţie din două perspective, care pot fi chiar complementare: vom începe cu cea instrumentalistă şi apoi vom vedea ce rămîne neexplicat.   

4.2. “Renaşterea” naţională: cauză şi/sau consecinţă a prăbuşirii imperiilor?  

Mişcarea naţională ale cărei revendicări principale privesc limba, cultura, simbolurile este numită în teoriile despre naţiuni “naţionalism cultural”31 . Naţionalismul cultural este nu numai o cauză, ci, mai degrabă, o consecinţă a căderii imperiilor. Deseori, nu mişcarea subminează sistemul, ci sistemul, dezintegrându-se, apare mişcarea naţională: “În condiţiile unei incertitudini generale şi a lipsei de încredere ideea naţională asumă un rol integrativ. Acestea sînt circumstanţe stresante şi poporul, de obicei, supraestimează efectul protector al grupului lor naţional”32 . Mişcarea naţională este deseori o reacţie la dezintegrarea unui regim vechi şi a sistemului său de valori: “pentru cei cărora le lipseşte experienţa politică este mult mai simplu să înţeleagă cerinţele referitor la limbă decît teoriile democraţiei şi funcţionarea societăţii constituţionale” 33 . Mişcarea naţională din anii ’88-’89 a fost o consecinţă a prăbuşirii imperiului sovietic. Partea interesantă este că mişcarea apare mai întîi în interiorul sistemului comunist ca o încercare de a apăra sistemul de propriile fisuri – Mişcarea Democratică în Sprijinul Perestroikăi. Că mişcarea naţională este o consecinţă a dezintegrării sistemului ne-o demonstrează şi mişcarea din 1917, care în prima fază a fost o încercare de a susţine sistemul. La Petrograd Ion Inculeţ a întemeiat “Societatea Basarabeană” cu scopul de a pregăti propagandişti pentru a promova în Basarabia ideile revoluţiei proletare. Mai apoi s-a spus că Inculeţ, ca preşedinte al Sfatului Ţării, avea să joace un rol important în unirea Basarabiei cu România34 .  Astfel ambele mişcări naţionale basarabene apar în timpul colapsului evident al Imperiului – în 1917 datorită revoluţiei bolşevice, în 1989 datorită perestroikăi. Ambele mişcări sînt organizate de către grupurile de basarabeni care se constituie pentru susţinerea mişcării din interiorul sistemului – în 1917 pentru propagarea valorilor bolşevice, în 1989 – pentru perestroika. Încă un argument că mişcările naţionale de la sfîrşitul anilor ’80 sînt mai degrabă o consecinţă a prăbuşirii sistemului decît cauză, o constituie faptul că mişcările naţionale erau un gest comun pentru majoritatea republicilor sovietice şi au durat pînă la obţinerea independenţei. O dată realizate scopurile – independenţa statului – mişcările naţionale au dispărut35 .    

4.2.1. Perspectiva “elitele manipulatoare”

Importantă pentru înţelegerea unei mişcări naţionale şi a rezultatelor ei este analiza comportamentului elitelor. În timpul Uniunii Sovietice elita politică de la Chişinău era formată din membri ai partidului comunist originari din Transnistria. Pînă în 1989 nici un basarabean nu a deţinut funcţia de prim-secretar al PC din Moldova. Kremlinul presupunea că personalul din Transnistria e mai demn de încredere, spre deosebire de cel din Basarabia, care fusese o “provincie a României burgheze”, după cum se spunea. În acest caz putem vorbi de o blocare a mobilităţii elitei moldoveneşti.36  În 1989 reprezentanţii unei elite locale, formată în acelaşi regim comunist, s-au proclamat eroi ai renaşterii culturale cu scopul de a-i înlătura pe transnistreni de la putere şi, de asemenea, de a lua locul nomenclaturii ruseşti.  Comportamentul elitelor manipulatoare este o perspectivă privită cu suspiciune de anumiţi teoreticieni, însă pentru cazul RM ea rămîne o explicaţie destul de concludentă. Această perspectivă a fost utilizată, după cum se ştie, de către Ernest Gellner pentru a explica cazul o naţiune – două state: “Dacă o naţiune dată are două state, rezultă cu necesitate că glorioasa unificare a naţiunii ar reduce la jumătate numărul ei de prim-miniştri, şefi de stat, preşedinţi de academie, manageri ai echipei de fotbal şi aşa mai departe, cu un factor n. Pentru orice persoană care ocupă un post de acest gen după unificare, vor fi n-1 care l-au pierdut. Adică toţi acei n-1 vor fi perdanţi ai unificării, chiar dacă naţiunea în ansamblu are de cîştigat. La fel, este neîndoielnic că dacă e bine să fii şef mai mare decît şef mai mic, diferenţa dintre aceste posturi nu este atît de pronunţată ca între a fi şef, indiferent de ce mărime, şi a nu fi şef deloc”37 .   

4.2.2. Suportul maselor:  

Cercetătorii naţionalismului sînt în general de acord că, oricare ar fi natura grupului social în care apare iniţial aşa-numita “conştiinţa naţională”, masele populare sînt ultimele afectate de ea38 . Deseori deliciul cercetătorilor îl constituie analiza modalităţii în care elitele politice şi intelectuale, acea minoritй agassante, obţine sprijinul maselor. Şi atunci cum se explică suportul în mase pe care naţionalismul cultural din RM pretinde că l-a avut?a) unificarea revendicărilor sociale, economice, politice şi naţionale: Mai întîi, sentimentele etnice ale diferitelor grupuri au fost mobilizate într-o coaliţie împotriva regimului comunist şi pentru susţinerea perestroikăi. De exemplu, în 1989 principala organizaţie găgăuză, Gagauz Halkî, era parte a Frontului Popular, ambele grupări considerînd că au obiective compatibile. În 1990 Gagauz Halkî a pretins că în RM se impune o românizare forţată a minorităţilor etnice, şi nu numai că a părăsit această mişcare, dar a declarat chiar independenţa acelei regiuni. De asemenea, în iunie 1989 şi alte organizaţii locale neformale s-au unit în Frontul Popular, unificînd cereri de natură politică, socială, naţională, economică.39  Frontul Popular era singura organizaţie independentă ce obţinuse dreptul de a prezenta candidaţi la alegerile pentru Congresul Deputaţilor Poporului al URSS, şi în RM, în 1989-90. În 1990-91 mişcările s-au separat, şi aici e valabilă din nou perspectiva elitelor manipulatoare. b) suportul diferitelor straturi sociale: Încă Max Weber în definiţia dată naţiunii subliniase că nu toate straturile sociale au acelaşi grad de solidaritate într-o mişcare naţională. Funcţionarii publici, de exemplu, manifestă o rezervă faţă de mişcările naţionale din teama de a-şi pierde poziţiile. În mişcările naţionale clasice ţăranii, de regulă, sînt activi în funcţie de problema/posesia pămîntului. În 1917 ţăranii basarabeni au fost foarte activi, deoarece aveau în primul rînd revendicări de natură economică şi socială – obţinerea pămîntului. După cum am spus, Congresul ţăranilor basarabeni a avut loc la Odessa în iunie 1917. Dimpotrivă, în anii ’88-’91 nu putem vorbi despre o participare activă a acestei clase, deoarece nu ei aveau revendicări economice sau sociale. c) autoritatea religioasă: În schimb, autoritatea religioasă a avut un rol important în difuzarea ideilor minorităţii agasante în mase. În regimul anterior doar un număr relativ mic de biserici au funcţionat, dar frecventarea lor era puternic descurajată, pentru care se aplicau sancţiuni morale. Pentru majoritatea etnică naţionalismul cultural a însemnat o renaştere religioasă – adunările naţionale aveau un component religios foarte pronunţat şi decorul respectiv. De asemenea, autorităţile religioase erau foarte active – într-o măsură în care acţionau pentru sporirea autorităţii şi influenţei, li se poate atribui şi lor un comportament raţionalist, adică perspectiva elitelor manipulatoare.   

4. 3. Identităţi “adevărate”: “rest primordial” sau un act civic?4.3.1. Naţionalismul estic ca naţionalism cultural

După cum vedem, perspectiva numită “elite manipulatoare” explică de ce identitatea inventată a supravieţuit: datorită intereselor pragmatice ale elitei de a avea un stat independent. Dacă în Republica Moldova ar exista doar discursul identitar moldovenesc, teoriile instrumentaliste l-ar explica în întregime. Însă această explicaţie implică riscul de a atribui elitelor o raţionalitate excesivă şi de a transforma naţionalismul cultural într-o strategie raţională prin care elitele pot cu uşurinţă să mobilizeze masele în scopurile lor oportuniste. Dar există şi revendicările discursului identitar românesc care deocamdată rămîn neexplicate. De fiecare dată cînd am senzaţia unei minime explicaţii, va apărea întotdeauna, ca un rest neexplicat, discursul românesc, care nu poate fi explicat prin perspectiva instrumentalistă, de aceea îl numesc, amuzîndu-mă de nevoie, un “rest primordial”, o “rămăşiţă primordială”. Instrumentaliştii atribuie mişcărilor naţionale raţionalitate deoarece sînt vizate secesiunea şi independenţa, care sînt în sine pragmatice, însă culturaliştii le atribuie mari emoţii40 . Iar aceste emoţii au existat în mişcarea naţională din RM. Naraţiunea dominantă în 1988-1991 era cea a “închisorii şi eliberării naţionale”. Elitele intelectuale îşi descriau acţiunile într-un registru anume – al demnităţii, mai exact al umilinţei la care au fost supuse şi al mîndriei prezente. Astfel, dacă discursul identitar moldovenesc poate fi explicat prin pragmatismul liderilor politici, elitelor intelectuale şi discursului identitar românesc le revine puterea emotivă a naţionalismului.Puterea emotivă a naţionalismului constituie partea cea mai dificilă a explicaţiei. Un aspect e clar pentru teoriile despre naţiuni şi naţionalism: că puterea emotivă a dus la crearea ideologiei naţionaliste, care e un fenomen intelectual, specific naţionalismului estic. După cum au repetat majoritatea autorilor, spre deosebire de naţionalismul numit “politic”, caracteristic ţărilor Europei Occidentale şi care presupune idealul unei politici civice,41  în Centrul şi Estul Europei naţionalismul a fost creaţia unor grupuri de intelectuali a căror mobilitate socială era blocată. De aceea naţionalismul central şi est-european a fost considerat naţionalism cultural sau un răspuns dat de elitele intelectuale modernităţii occidentului.  

4.3.2. Nevoia de autenticitate în discursul identitar românesc 

Totuşi ideologia naţionalistă nu a făcut niciodată o conexiune raţională între cultură şi conceptul politic de naţiune, pentru că o asemenea conexiune raţională nu e posibilă. Deseori această ideologie are aparenţa unor enunţuri descriptive, dar mai conţine şi nişte postulate care sînt arbitrare şi imune pentru a fi respinse42  – de exemplu, pretenţia la autenticitatea unei culturi. Conceptul de autenticitate apare în modernitate şi constă în presupoziţia că diferenţele între fiinţele umane au un tip de semnificaţie morală. Acest ideal de autenticitate şi originalitate se aplică atît indivizilor, cît şi culturilor43 . Putem accepta această pretenţie de autenticitate, la fel cum am admis şi în cazul elitelor manipulatoare o anume propensiune naturală spre stat şi deţinerea puterii. De ce intelectualii basarabeni pretind acest ideal al autenticităţii? În primul rînd, intelectualii cer o recunoaştere a autenticităţii personale. Deseori profesiile lor presupun o utilizare a limbii în varianta standardizată şi literară. Pentru recunoaşterea personală ei vor dori o recunoaştere în cadrul culturii mai mari care utilizează această limbă. Adică intelectualii basarabeni vor dori o recunoaştere în cultura română, de către instituţiile culturi române – de aici obsesia integrării pe care o întîlnim la intelectualii basarabeni. Pentru o recunoaştere personală ei vor avea nevoie de raportarea la o cultură mai vastă, de o definire a lor înşişi într-o tradiţie mai vastă şi mai generoasă de unde să-şi extragă influenţele sau pe care s-o depăşească. Această necesitate a recunoaşterii autenticităţii individului ca aparţinînd unei culturi implică o cerere a recunoaşterii colectivităţii din care face parte (exact în măsura în care, să zicem, un scriitor postcolonial pretinde să fie recunoscută comunitatea sa ca fiind într-un fel sau altul).   

4.3.3. Limba ca opţiune de valoare 

Învestirea cu valoare a limbii de către elitele intelectuale s-a răspîndit în majoritatea categoriilor sociale. Acest fapt nu e o constatare gratuită a mea, mă refer la studiile de sociolingvistică şi lingvistică aplicată, desfăşurate de către echipe de lingvişti împreună cu cîteva catedre de romanistică de la universităţile din Germania. După cum afirmă studiile respective, limba română creează un “sentiment de inferioritate glotică”44  pentru populaţia RM, deoarece locuitorii acestei regiuni vorbesc o limbă arhaică, rudimentară, care e în acelaşi timp limba lor maternă, unica limbă cunoscută. Chiar dacă ei învaţă limba modernă standard, în situaţiile cotidiene, familiare, ei vor continua să vorbească în maniera firească – limba rudimentară45 . Se pare că inferioritatea glotică e produsă într-un mod natural. Vorbitorii rudimentari se compară ei înşişi cu vorbitorii exemplari ai aceleiaşi limbi, iar faptul vorbirii corecte a limbii, care din întîmplare e şi limba maternă, poate avea o valoare estetică. Însă valoarea politică este şi ea prezentă. Vorbirea limbii române standard se încarcă cu valorile culturii căreia îi aparţine această limbă, valori deseori explicate prin contextul social-politic. Cazul alegerii unei limbi ca opţiune de valoare nu e unic: ne putem aminti opţiunea poporului evreu de la începutul secolului XX pentru limba ebraică, care era considerată limbă a cărţii şi civilizaţiei, în loc de limba idiş, considerată limbă a proletariatului, şi opţiunea norvegienilor din Norvegia contemporană pentru varianta Boksmaal, şi ea limbă a cărţii şi a culturii, în loc de varianta Nynorsk – limbă preferată de o parte a societăţii care e ostilă faţă de Europa. Un aspect curios şi fascinant, pentru norvegieni, e faptul că ambele limbi sînt inventate46 .La fel şi în cazul RM, opţiunea pentru o denumire a limbii sau alta nu e o simplă opţiune, ci are consecinţe politice. De exemplu, cei care consideră că limba vorbită în RM e limba română vor citi alte ziare decît cei care consideră că e limba moldovenească, vor vota diferit etc. Astfel unui element care era cîndva considerat dat natural, primordial, i se atribuie tocmai valori non-naturale, adică valori politice, care presupun o conştientizare şi asumare.    

4.3.4 Emanciparea sentimentului naţional: de la unire la integrare

Datorită semnificaţiei limbii, discursul identitar românesc devine de asemenea un discurs asumat şi construit. Dacă în discursul românesc au existat emoţii inexplicabile, acum putem descoperi o raţionalitate a acestui discurs, o emancipare a sentimentului naţional, o trecere de la emoţii la raţiune. Un exemplu ar fi regîndirea ideii de Unire. Astfel dacă unirea era considerată ca o chemare a acelui misterios glas al sîngelui, pentru discursul identitar românesc şi european unirea devine mai degrabă un tip de naţionalism civic, dacă îmi permiteţi această reutilizare a unui concept vechi, un tip de patriotism, un tip de voinţă politică47 . “Unirea ca act politic nu mai este azi posibilă aşa cum ne-am obişnuit s-o gîndim de la 1918. Ea nu se poate produce decît prin integrare… Nu te “uneşti” pur şi simplu, ci te integrezi în virtutea unor principii, valori, norme politice, culturale acceptabile mutual – este singura cale de a construi ceva durabil.”48 . Astfel ceea ce era văzut cîndva ca un caracter inevitabil al datului primordial este explicat acum în termenii unui act politic raţional49 . Putem afirma că în reinterpretarea ideii de unire se produce o emancipare a sentimentului naţional, care devine o gîndire raţională şi morală.  

v. Identitatea “naţională” ca identitate politică

5.1. Cadrul formal al identităţii politice Pînă acum m-am referit la identitatea naţională din RM sub două aspecte: identitatea inventată cu un scop propagandistic şi ideologic şi identitatea etno-culturală. Dar mai există, de fapt, un al treilea aspect al identităţii, anume cel care e presupus de instituţiile politice şi de participarea politică comună. Această comunitate politică presupune drepturi egale pentru toţi, indiferent de originea etnică. Expresia finală a acestei comunităţi este un set de valori şi tradiţii culturale comune, un set de aspiraţii, sentimente şi idei care îi leagă pe oameni într-un teritoriu istoric. Exemplul cel mai des invocat este cel al Statelor Unite, unde identitatea naţională s-a construit pe nişte principii constituţionale, indiferent de identităţile etnice. În teoriile despre naţiuni şi naţionalism acest sentiment bazat pe participarea politică comună e numit patriotism, patria fiind  “o comunitate de legi şi instituţii şi o singură voinţă politică”. În RM există cadrul politic al construirii unei asemenea identităţi. Legea Cetăţeniei adoptată în iunie 1991 este una din cele mai generoase din Estul Europei: toţi cetăţenii care locuiau în Moldova la data declarării suveranităţii – 23 iunie 1990 – căpătau automat dreptul la cetăţenie, indiferent de cultură, etnicitate sau abilităţi lingvistice. După cum am spus, Constituţia adoptată în iulie 1994 nu conţine nici o menţiune la identitatea etno-naţională, ca o caracteristică definitorie a statului, şi foloseşte în repetate rînduri expresia “poporul Republicii Moldova” pentru a evita orice aluzie la vreo legătură între stat şi etnie50 . În majoritatea discuţiilor teoretice şi normative despre cetăţenie acest tip de cetăţenie şi acest tip de cadru politic sînt considerate democratice şi corecte, deoarece participarea civică şi politică e bazată doar pe raţionalitatea legii şi pe drepturile omului. Însă în RM, în pofida existenţei cadrului politic comun, tensiunile etnice se menţin. Există în continuare tendinţe separatiste: o cochetare a comunităţilor de bulgari de a obţine autonomie, pretenţii de federalizare din partea Găgăuziei, care deja posedă o autonomie foarte largă, conflictul dintre expresiile “limba română” şi “limba moldovenească” pe de o parte şi, pe de alta, conflictul între limba de stat şi limba rusă. Desigur, aceste probleme sînt mult mai complexe, au surse diferite, şi pot primi explicaţii diferite, dar eu voi propune doar două posibile explicaţii ale dificultăţilor constituirii unei identităţi naţionale ca identitate politică în RM. 

5.2. Dificultăţi ale constituirii unei identităţi naţionale ca identitate politică a) cetăţenie post-naţională?

O cauză a eşecului creării identităţii naţionale bazate pe ideea de cetăţenie raţională şi abstractă ar putea fi ataşamentul afectiv al grupurilor etno-culturale faţă de naţiunile lor, de exemplu raportarea comunităţii ruseşti la Rusia mai degrabă decît la statul RM, fapt care deja a fost explicat prin mentalitatea postimperială a ruşilor din fostul spaţiu sovietic. Ceea ce ne apare ca fiind voluntar din punct de vedere juridic sau politic nu este astfel în cazul comunităţii ruşilor din RM, care trebuie să definească ce înseamnă a fi rus fără imperiu. Pentru comunităţile de ruşi, ucraineni şi pentru grupul celor care îşi asumă  declarat discursul identitar românesc, identitatea etno-culturală rămîne locul afectivităţii în care sînt împărtăşite aceeaşi cultură şi limbă. Comunităţile respective interiorizează diferite tradiţii şi manifestă afectivitate faţă de România, Rusia, Ucraina, şi deseori aceasta nu este doar afectivitate, ci există şi o cetăţenie bazată pe această afectivitate, o cetăţenie care li s-a acordat în conformitate cu criteriul etnic. O cetăţenie mai uşor de înţeles şi exercitat decît una mult mai raţională care li se cere în propriul stat. Or, slăbiciunea identităţii naţionale bazată pe ideea de cetăţenie raţională politică este o ipostază a dificultăţii instaurării unei cetăţenii post-naţionale, în sensul lui Habermas de exemplu51 . Cazul RM ne permite să formulăm o întrebare valabilă pentru discuţia contemporană asupra cetăţeniei: pînă la ce punct aderarea raţională, firească, la principii abstracte – respectarea drepturilor omului şi a statului de drept – poate înlocui mobilizarea politică afectivă pe care o suscită interiorizarea tradiţiei politice şi a culturii etno-naţionale? b) Politica drepturilor În modernitate, naţiunile erau economic şi politic independente – sau cel puţin aşa s-a spus -, industria şi capitalul aveau baze naţionale şi, în consecinţă, guvernele puteau exercita o influenţă directă asupra vieţii naţiunii. În societăţile contemporane există un declin al spaţiului public central şi unic în care în modernitate se luau decizii unice valabile pentru întreaga comunitate. Emergenţa unei pluralităţi de subiecţi care au evitat cadrul politic clasic constituie o provocare pentru practica şi teoria politică. Acest proces e cunoscut ca mişcare multiculturală. Am spus toate acestea pentru a sublinia faptul că dacă R. Moldova şi-a căpătat independenţa, acest stat nu s-a bucurat de puterea deplină pe care naţiunile o posedau – cum s-a spus – în plină modernitate. Acest stat este subminat de chiar procesul care a permis constituirea sa – pretenţia de autodeterminare a popoarelor, revendicarea unor drepturi colective. Statul RM, care încearcă să construiască o identitate bazată pe drepturile civile şi politice ale cetăţenilor, trebuie să ţină cont de revendicarea puternică a “drepturilor culturale” ce vine din partea grupurilor etnice.Un exemplu paradoxal de revendicare – şi acordare – a drepturilor culturale este cazul Găgăuziei. Găgăuzii sînt creştini ortodocşi ce vorbesc o limba înrudită cu turca anatoliană. Originea lor etnică e foarte controversată, există 19 teorii despre etno-geneza acestei comunităţi. Cea mai mare comunitate de găgăuzi din lume se află în RM, mai există cîteva mici comunităţi în Ucraina, România şi Bulgaria. În august 1990 găgăuzii au declarat Republica Găgăuză, cu 5 raioane în sudul republicii. Ulterior, prin negocieri, s-a ajuns la acordarea unui statut special acestei regiuni. În 1994 a fost adoptată o lege conform căreia o unitate teritorial-administrativă (UTA) este creată ca o formă de autodeterminare pentru găgăuzi şi ca o componentă a Republicii Moldova. Noua unitate administrativă cunoscută cu numele Gagauz Yeri – pămîntul găgăuz – are o largă autonomie: preşedinte, executiv şi adunare legislativă, alese pe plan local, şi care au toată puterea asupra resurselor regiunii, economiei, justiţiei. Doar politica externă, cetăţenia, moneda naţională şi securitatea RM au rămas exclusiv în subordonarea guvernului de la Chişinău. De asemenea, în Gagauz Yeri există trei limbi de stat – găgăuza, româna şi rusa52 . Unii comentatori au sugerat că Gagauz Yeri ar putea servi drept model pentru garantarea autonomiei locale pentru minorităţile din Europa de Est53 . Însă nu putem afirma cu exactitate dacă această lege e benefică pentru comunitatea respectivă. Pe teritoriul UTA Găgăuz Yeri doar 47 % sînt găgăuzi, restul populaţiei îl constituie moldovenii şi bulgarii, şi în pofida a trei limbi oficiale e utilizată, în principal, o singură limbă: limba rusă. Recunoaşterea publică a acestui grup se pare că a dus la izolarea lui – această comunitate nu îşi face simţită prezenţa în viaţa publică, ştiinţifică sau culturală a statului din care face parte. Astfel în RM se creează o fragmentare socială prin juxtapunere de comunităţi închise unele faţă de altele, între care nu există schimb. Din nou RM provoacă teoriile politice multiculturale. Concluzia care se impune e de asemenea valabilă pentru discuţia teoretică asupra drepturilor culturale: recunoaşterea publică a grupurilor particulare riscă să cristalizeze particularităţile în detrimentul a ceea ce i-ar fi unit pe cetăţeni, îi determină să intre în comunitatea lor de origine în loc să le ofere mijloace de a o depăşi, de a intra în relaţie cu ceilalţi54 .Dacă în RM nu apare identitatea civică sau patriotismul, vina nu constă doar în revendicările etnice sau etno-culturale. Patriotismul nu e cauza care să ducă la o societate democratică, prosperă şi înfloritoare, ci dimpotrivă: exercitarea drepturilor şi libertăţilor individuale, garantate de Constituţie şi legi, duce la patriotism, la o identitate civică.În faţa cetăţenilor săi, şi chiar în faţa celorlalte state, statul Republica Moldova nu are de trecut nici un test teoretic referitor la naţionalitate, adevăruri etnice sau culturale. Testul e concret, practic şi e bazat pe abilitatea statului Republica Moldova de a menţine ordinea, de a proteja cetăţenii, de a le garanta drepturile şi libertăţile individuale. Iar statul nu reuşeşte să treacă testul practic, şi astfel patriotismul, ca un set de sentimente şi idei ce i-ar lega pe oamenii de diferite etnii ce locuiesc pe acest teritoriu, întîrzie să se manifeste. Închei aici comunicarea mea, pasînd, cumva ilegal, problema identităţii naţionale într-un alt domeniu sau într-o altă discuţie.   

1 Atunci cînd cuvîntul “identitate” devine un concept umbrelă în ştiinţele sociale, el are deja sensul de “construcţie”. Cuvîntul “identitate” este impus în uz prin lucrarea lui Erik Erikson, Identity: Youth and Crisis, London, Pluto, Faber, 1968  

2 De fapt, o dominantă a studieri identităţilor inaugurată încă de Ferdinand de Saussure în Curs de lingvistică generală (traducerea românească: Polirom, Iaşi, 1998, tr. Irina Izverna Tarabac). 

3 Dialectica, care e totodată şi mecanism al identificării naţionale în viaţa cotidiană, vezi Michael Bilig, Banal Nationalism, London, Sage, 1995 

4 Acest mecanism este numit “dialectica extern-internă a identităţii”, a se vedea Richard Jenkins, Identitate socială, traducere Alex Butucelea, Univers, Bucureşti, 2000 

5 Alasdair MacIntyre, în După Virtute, Tratat de morală, tr. Catrinel Pleşu, Humanitas, 1998, subliniază natura de naraţiune a identităţii şi a tradiţiei, vezi cap. 15, “Virtuţiile, unicitatea unei vieţi omeneşti şi conceptul unei tradiţii”, pp.212-231 

6 Ernest Gellner, Naţiuni şi naţionalism, 1983, tr. Robert Adam, Bucureşti, Antet, 1997; E. Hobsbawm, Naţiuni şi naţionalism din 1790, tr. Diana Stanciu, Chişinău, ARC, 1998;  Eugen Weber, From Peasants to Frenchmen, The Modernization of the Rural France, 1870-1914, Chatto &Windus, London, 1977 

7 Nu voi aprofunda aici discuţia despre etnicitate care, la rîndul ei, necesita o abordare separată, etnicitatea fiind ea însăşi un concept apărut în secolul XX. Etnicitatea, de asemenea, este abordată din două perspective:  primordialistă şi constructivistă. Perspectiva culturalistă sau primordialistă consideră etnicitatea o familie extinsă, bazată pe legături de sînge “os din osul lor, carne din carnea lor, sînge din sîngele lor” – Joshua A. Fishman, Social Theory and Ethnography: language and ethnicity in Eastern Europe, p. 208, în Nationalism, Critical Concepts in Political Science, ed. by J. Hutchinson and A. Smith, Routledge, 2000, vol.I., p. 200-215.  Perspectiva instrumentalistă a fost inaugurată de antropologul norvegian Frederik Barth, pentru care identităţile etnice sînt flexibile în timp, fluide, formele colective sînt generate continuu prin interacţiuni. Identităţile etnice sînt atribuiri făcute de participanţii în orice acţiune socială. “Trăsăturile care sînt luate în consideraţie nu sînt suma diferenţelor “obiective”, ci numai acelea pe care actorii înşişi le considerã semnificative (…) unele trăsături sînt utilizate de actori ca semnale şi embleme ale diferenţei, altele sînt ignorate, iar în unele relaţii diferenţele radicale sînt minimalizate şi negate”. (Frederik Barth,  Ethnic Groups and Boundaries, Oslo, 1969, p.14). 

8 “Etnicitatea în stare pre-mobilizată este o etnicitate inconştientă la nivelul vieţii cotidiene”, (Joshua A. Fishman, op. cit. p. 208). 

9 Ernest Rennan, 1882, What is a nation?, în Bhabha, Homi K., (ed.), Nation and Narration, Routledge, London and New York, 1990 

10 “To what state would have the Bessarabians population chosen to belong, if the referendum proposed by Russians were organised? But the referendum was rejected by the “Sfatul Tarii” that considered that people’s will had already been expressed by the Great People Assembly“. Hobsbauer Hannes, A country forgotten between Europe and Russia, Wien, 1993, Romanian translation, Bucharest, Editura Tehnică, 1995, p.81  

11 Vitalie Ciobanu, Frica de diferenţă, FCR;1999, p. 131 

12 Pentru prezenta conferinţă, sursa principala referitor la istoria acestei regiuni este lucrarea istoricului olandez W. P. Meurs,  Chestiunea Basarabiei în istoriografia sovietică, Chişinău, ARC, 1996  

13 Meurs, op. cit, p. 136

14 Meurs, op. cit., p.135 

15 In sensul dat de Walker Connor în Ethnonationalism; The Quest for Understanding Princeton, Princeton University Press, 1994  

16 Meurs, op. cit., p.137 

17 Îndeosebi Miron Costin, De neamul moldovenilor, lucrare preferată de propagandiştii moldovenismului.  

18 Meurs, op. cit., p.135 

19 Meurs, op. cit., p.159

20 De exemplu, volumul de studii, comunicări şi documente “Limba română este patria mea”, Chişinău, 1996, include materiale ale acestor conferinţe.  

21 Acest mecanism a fost descris de Gellner în experimentele sale despre Ruritania şi Megalomania: ruritanii îşi descoperă diferenţa atunci cînd, aflaţi în oraşele din imperiul Megalomaniei, intră în contact cu reprezentanţi ai altor grupuri etnice. Mecanismul e numit de Gellner “principiul barierelor de comunicare”. (Gellner, Naţiuni şi naţionalism, p. 114). 

22 Meurs, op. cit., p.76

23 Din secolul 13 pînă în secolul 18  Basarabia  era o fîşie de pămînt care includea două oraşe negustoreşti genoveze: Moncastro, devenită Cetatea Albă, şi Licostomo  – Chilia. Acest teritoriu se numea Basarabia după numele dinastiei valahe a Basarabilor, care a ocupat acest teritoriu. În 1811 o victorie rusească i-a forţat pe turci să revină la masa negocierilor, iar generalul rus Kutuzov, pentru a pune capăt ezitărilor turcilor, a cerut doar Basarabia, înşelîndu-i însă pe negociatorii turci, care nu şi-au dat seama că el folosise cuvîntul Basarabia pentru a desemna nu doar acea regiune, ci întreg teritoriul dintre Nistru şi Prut. În sec. 19, Rusia a utilizat oficial cuvîntul Basarabia şi nu Moldova, pentru a da o noua identitate acestui teritoriu. (Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, Cartea Moldovenească, 1991, p.25). 

24 Rogers Brubaker, Myth and Misconceptins in the Study of Nationalism, p.233-266, în Moore, Margaret, (ed.) National Self-determination and Secession, Oxford University Press, 1998,p.246

25 Nu putem afirma cu exactitate dacă a existat în 1918 o identitate naţională “greşită” în sensul în care exista în 1989. S-a repetat deseori că în timpul ţarismului populaţia fiind analfabetă nu a fost rusificată. Majoritatea teoriilor despre identitate naţională pot confirma acest fapt: datorită analfabetismului, populaţia Basarabiei în timpul ţarismului nu avea o educaţie standard comună care să facă posibile credinţele împărtăşite; nu avea o educaţie care să permită difuzarea cunoştinţelor despre istorie – cine au fost în trecut, faptele glorioase ale trecutului care să le creeze o conştiinţă naţională, aşa cum spune Eugen Weber în cartea sa celebră From peasaants to Frenchmen, ţăranii francezi la 1900 nu ştiau cine e Napoleon; analfabetismul nu a permis nici crearea unei comunităţi imaginate în care se face o identificare cu ceilalţi membri ai naţiunii niciodată văzuţi, dar despre care să ştii că există; nu au existat bineînţeles industrie, acţiune comună, instituţii culturale; nu a existat o limbă literară standard. 

26 Gellner, op. cit. p. 61

27 Eugen Weber în From Peasaants to Frenchmen argumentează pe parcursul a 40 de pagini cum construcţia drumurilor în Franţa a dus la transformarea din ţărani în cetăţeni francezi, “că nu există unitate naţională înainte de circulaţie naţională”, op. cit. p. 218 

28 Benedict Anderson, Immagined Communities: Reflection  on the Origin and Spread of Nationalism, London, New York, Verso,  1991, p. 11

29 Rogers Brubaker, op. cit., p. 247 

30 “Aceasta e o autoreferenţialitate care lipseşte din ideologiile religioase. Prin naţionalism lumea se celebrează pe sine şi nu o realitate transcendentală. În revendicarea acestor simboluri acţiona deja o identitate care era mijloc, dar în acelaşi timp şi identitatea ca proiect şi scop. (Breuilly, John,  Nationalism and the State, Manchester University Press, 1993, p. 64). 

31 “În condiţiile unei incertitudini generale şi a unei lipse de încredere, ideea naţională asumă un rol integrativ. Acestea sînt circumstanţe stresante şi poporul de obicei supraestimează efectul protector al grupului lor naţional”. Miroslav Hroch, Nationalism and national movements: comparing the past and the prezent of Central and Eastern Europe. 607-617 în Nationalism, Critical Concepts in Political Science, ed. by J. Hutchinson and A. Smith, Routledge, 2000,  vol. II, p.610  

32 Hroch, op. cit., p.610  

33 Hroch, op. cit. 

34 Meurs, op. cit., p.76 

35 Hroch, op. cit., p. 614 

36 Acest tip de blocare a mobilităţi elitelor locale se produce în majoritatea imperiilor şi stă la baza mişcărilor naţionale; a se vedea in acest sens John Hutchinson, Cultural nationalism, elite mobility and nation-building: communitarian politics in modern Ireland. P. 587-606 în Nationalism, Critical Concepts in Political Science, ed. by J. Hutchinson and A. Smith, Routledge, 2000,  vol. II, p.598  

37 Gellner, op. cit,  p. 199-200

38 Hobsbawm, op. cit, p.14    

39 Ca şi în 1989, în 1917 mişcarea naţională şi cea social-economică erau unificate. Deşi în 1917 congresul învăţătorilor şi studenţilor a izbutit să îndemne la introducerea limbii române şi alfabetului latin în şcolile basarabene în anul de studiu 1917-1918, doar o restrînsă elită moldovenească lupta pentru unificarea cu România şi dădea o mai mare prioritate legăturilor culturale şi etnice decît reformelor social-economice. De asemenea, nici elita nu poate fi privită în bloc. Halippa şi Pelivan, de exemplu, erau interesaţi în primul rînd de drepturile naţionale şi de unificarea românească. Erhan şi Inculeţ socoteau că o Republică Moldovenească, fie independentă, fie parte autonomă a Federaţiei Ruse, reprezenta cel mai bun cadru pentru înfăptuirea reformelor. Meurs, p. 79-86

40 Hudson Meadweal, Cultural and Instrumental Approaches  to Ethnic Nationalism  în Ethnic and Racial Studies, 1989, vol.I, pp.309-328, reprodus în The State. Critical Concepts, ed.by John Hall, Routledge, 1994, pp. 90-109  p.95  

41 Distincţie inaugurată de Hans Kohn în The Idea of Nationalism, New York, Macmillian, Intro, 1946 şi reluată de majoritatea teoreticienilor.  

42 Breully, op. cit.,  p. 54   

43 Taylor Charles, The Ethics of Authenticity, Harvard University  Press, 1991

44 Heitmann,Klaus, Limba si politica în Republica Moldova, Chişinău, ARC, 1998, p.141 

45 Din cauza sentimentului de inferioritate glotică faptul de a fi moldovean devine un stigmat tribal. Conform abordării psihologice inaugurate de Erving Goffman în Stigma: Notes on the Management of Spoiled Identity,  stigmatul este creat cînd cineva îşi interiorizează o perspectivă exterioară asupra propriei identităţi şi acesta duce la ruşine, umilinţă, ură de sine. O condiţie a apariţiei stigmatului este confruntarea cu vorbitorii limbii române moderne. Însă în prezent stigmatul tribal funcţionează chiar şi printre locuitorii aceleiaşi regiuni – vorbitorii fluenţi ai unei limbi române standardizate şi corecte îi vor considera ridicoli pe cei care continuă să vorbească limba rudimentară. De obicei în faţa vorbitorilor românei standard vorbitorii limbii rudimentare încearcă să ascundă diferenţa, îndeosebi cea fonetică care e considerată ridicolă.    

46 Pentru o explicare a cazurilor limbii ebraice şi limbii norvegiene a se vedea lucrarea Language and Nationalism in Europe, ed.Stephen Barbour & Cathie Carmichael, Oxford University  Press, 2000 

47 Desigur, ne putem întreba dacă Unirea nu a fost întotdeauna un act de patriotism civic. În acest sens pot fi amintite unele discursuri ţinute după declaraţiunea de Unire a Sfatului Ţării, din 27 martie 1918. De exemplu, cînd rezultatul votului (86 pentru, 3 contra, 36 abţineri) a fost adus la cunoştinţa primului-ministru al României, Alexandru Marghiloman, care pe durata votului ieşise din sală, el a făcut o declaraţie în care spune, printre altele: “să ne închinăm conducătorilor acestei ţări care, fără gînd de mărire, din conducători s-au făcut slujbaşi modeşti ai neamului lor”, Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, Cartea Moldovenească, 1991, p.284. Această transformare din “conducători” în “slujbaşi modeşti” este un act de patriotism civic, este un comportament contrar comportamentului elitelor manipulatoare.  

48 Vitalie Ciobanu, Libertatea este un exerciţiu care sperie, în Frica de diferenţă, FCR, 1999 

49 Actul unirii ca manifestare a unui sentiment naţional emancipat şi nu ca manifestare “primordială” a legăturilor “de sînge” este subliniat de G. M. Tamas: “Cînd a venit momentul în care în calea unificării nu mai era nici o oprelişte, moldovenii s-au trezit subit că, de fapt, nici prin gînd nu le trece să realizeze ceea ce au visat de cînd se ştiu: statul român, suprasaturat înspăimîntător de elemente occidentale, inedite lor, şi dificile de priceput (de pildă, Ardealul, în parte maghiar), le-a părut a fi, dintr-o dată, îngrozitor de complicat. Pentru reunificare, ar fi fost nevoie de imaginaţie istorică şi politică. În consecinţă, Moldova pur românească neagă azi în mod vehement că ar fi românească, rezultatul fiind naşterea unei noi “naţiuni”, care se diferenţiază de România exclusiv prin faptul că ea a stat, pentru un timp, sub dominaţie sovietică.” G.M. Tamas, Idola Tribus, tr. Ştefan Borbeley, editura Dacia, 2001, p.241. Este de asemenea interesant faptul că G. M. Tamas utilizează cazul RM pentru a explica conceptul său de etnoanarhie, introdus pentru a explica ceea ce autorul crede că ar fi o discrepanţă între naţionalismul liberal de odinioară şi naţionalismul etnocultural care domină în zilele noastre.

50 Această formulare este similară cu cea din Constituţia RSSM adoptată în 1978 şi care declara RSSM “Republica poporului Moldovenesc”(Meurs, op. cit., p. 249), formulare care sugerează că minorităţile aparţin şi ele poporului moldovenesc, astfel conotaţia etnică fiind depăşită de conotaţia teritorială. 51 Jьrgen Habermas pledează pentru disocierea legăturii dintre naţionalitate şi cetăţenie prin elaborarea  “patriotismului constituţional”, fragment, în Ce este cetăţenia? ed. Dominique Schnapper şi Christian Bachelier, Polirom, Iaşi, 2001, p.193-195 

52 A se vedea Legea Republicii Moldova  privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz – Yeri) Nr.344-XIII din 23 12.94, Monitorul Oficial al R. Moldova, nr.3-4/51 din 14.01.1995, şi Hotărîrea Curţii Constituţionale cu privire a constituţionalitatea articolului 1, alineatul 4 din Legea Republicii Moldova privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz -Yeri) nr.35 din 21.12.95, Monitorul Oficial al R. Moldova din 11.01.1996 

53 Charles King, in Post Soviet Moldova: a borderland in tranzition. Royal Institute of International Affairs, 1995, p. 71

54 Acesta fiind unul din pericolele comunitarismului în societatea contemporană, a se vedea în Ce este cetăţenia?, op. cit , p. 156-157

http://www.contrafort.md/2002/90-91/338.html

Leave a reply

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>