Astăzi se împlinesc 97 de ani de la reunirea estului Moldovei (Republica Democratică Moldovenească, conform statutului vremii) cu România (Regatul României), „de-a pururi și totdeauna” (conform Actului Unirii votat de Sfatul Țării la 27 martie 1918). Pentru foarte mulți dintre noi, inclusiv pentru mine, evenimentul consfințit prin acest act a reprezentat mereu un reper și un ideal.
Noi toți ne dorim revenirea la acel status-quo de la 1918 din câteva motive rezonabile, evidente și chiar banale. De exemplu, ne dorim re-Unirea pentru ca să nu mai existe hotar pe Prut (am termina cu prezentarea pașapoartelor, controalele, timpul pierdut, taxele vamale); pentru ca să avem aceleași instituții care să funcționeze pe același teritoriu (să nu mai votăm de câteva ori în plus, să nu mai pierdem vremea cu campaniile electorale, să nu mai stabilim agende publice discordante, să nu mai irosim resurse cu organizarea administrativă și cu funcționărimea), pentru ca să avem manifestări comune ale culturii noastre comune (să nu mai sărbătorim două zile naționale, să nu mai avem trasee cultural-turistice diferite, să nu ne mai facem de râs chinuindu-ne să legitimăm existența unei națiuni moldovenești, căutând mituri, legende și simboluri culturale „naționale” moldovenești, să nu ne mai invităm unii pe alții, românii de pe ambele maluri, pe la evenimente, în calitate de „invitați internaționali”).
Și ar mai fi multe alte aspecte, de ordin spiritual și practic,
Read More