…Şi totuşi, româneşte.

Revăd tinerii de ieri care, supăraţi, cereau să ni se facă dreptate şi să fie “scoborâtă moldoveneasca” din Constituţie, pentru a-i face loc limbii române. Argumentele lor sunt de râs pentru cei mai mulţi dintre politicienii de azi, pentru care şi strămoşii lor sunt de râs.

Revăd discursurile rostite azi la inaugurarea serbărilor de după depunerea de flori de la bustul lui Mihai Eminescu, precum îi revăd pe aceeaşi scriitori, deputaţi în primul Parlament şi demnitari liberali.

O revăd pe Maria Mocanu care ne-a cântat despre Limba Română şi pe primarul Chirtoacă, cel care a dat tonul de fiecare dată, de la monument, de pe scenă, de la bust, de pe treptele salonului internaţional de carte şi din PMAN.

Îi revăd pe funcţionarii din Primărie care dau mai mult de 2 bani pe cultură şi istorie, mişunând îngrijoraţi printre oamenii pentru care n-au dormit nişte nopţi.

Îi ascult pe Alexandrina şi pe Iris. Stau în mijlocul a câteva sute de tineri care cântă odată cu ei. Tinerii au vocile răguşite de strigat. Ea are faţa zâmbindă, ei au feţele-ncruntate, de cântat. Cu toţii îngână aceleaşi versuri şi cu toţii sunt în Piaţa Universităţii, acolo unde-n ’89 naţiunea română a dat naştere Republicii România, fără a şti că aceasta se va naşte ciuntă.

Îl ascult şi pe Cristi Aldea-Teodorovici, cel care ne aminteşte prin vocea sa şi prin versurile părinţilor lui, cine suntem.

Pentru o zi, în centrul Chişinăului s-a vorbit doar româneşte şi nici un rus n-a făcut atac de cord.