Istoria românilor, cea integrată

Dezbaterile privind denumirea obiectului de studiu care ar urma să fie predat din această toamnă în școlile și liceele noastre s-a inflamat odată cu declarațiile inițiale ale ministrului Șleahtițchi, care a transmis mesajul că urmează să trecem neîntârziat la studierea istoriei integrate. Atât a fost suficient pentru ca făgașul discuției să devieze de la conținut la forme. Au urmat declarații bătăioase venite din partea unor profesori, pedagogi, grupuri civice; au fost organizate proteste publice, au fost semnate petiții scrise și online etc. Așadar, a fost provocat un val masiv de reacții, unele dure, altele moderate, menite să condamne declarațiile și în ultimă instanță, acțiunile ministerului.

Printre contestatari s-au numărat intelectuali, tineri, elevi, pensionari și alte categorii sociale și de vârstă, ceea ce indică asupra unei sensibilități sporite a societății în legătură cu acest subiect. Nimic nou sub soare, or de 20 de ani încoace, cam cu din astea ne ocupăm și cam astea ne țin uniți ca cetățeni de experiment ai acestui stat, oricât de ironic ar suna.

Aparent, avem de a face cu 2 tabere adverse și, cel mai important, vizibile. Totuși, indiciile arată că taberele nu sunt chiar acele care ne sar în ochi la prima vedere. Cu alte cuvinte, de fapt nu există un ministru și un premier rău, 3 președinți de partide ignoranți și anti-naționali (mai răi decât comuniștii, precum se exprima un protestatar mai în vârstă). Așa cum nu există o masă de revoltați sinceri, patrioți ai națiunii române și întru totul dezinteresați, de cealaltă parte.

Începând cu protestele publice care amestecă nemulțumirea privind denumirea limbii române din Constituție cu denumirea cursului de istorie și terminând cu acuzațiile unor profesori de istorie lansate în direcția alianței, toate ne provoacă să ne punem întrebări. Iar acestea ar trebui să fie generate de niște fapte cunoscute, ci nu de paranoia, scenarii oculte sau răzbunări egoiste.

Și faptele vorbesc de la sine. În primul rând, ministrul Șleahtițchi a explicat în nenumărate rânduri că necesitatea comasării, sau integrării celor 2 cursuri de istorie (a românilor și universală) într-unul, denumit Istorie Integrată, reprezintă una dintre reformele în spirit european, deci oarecum inevitabile. Tind să fiu de acord cu această afirmație, dar în același timp nu pot să nu fac diferența dintre caracterul obligatoriu și cel opțional al acestei reforme specifice. Respectiv, în cazul nostru, vorbim despre caracterul opțional al noilor abordări, pentru că dintre toate cerințele Uniunii, trecerea la un sistem integrat de instruire chiar nu reprezintă o prioritate. Putem vedea acest lucru urmărind fie și discursurile oficialilor europeni, care ne atrag atenția asupra traficului de persoane, de marfă, asupra corupției, asupra indicilor economici, asupra drepturilor omului, dar nu și asupra sistemului educațional. Deci din acest punct de vedere, bifarea trecerii la sistemul de instruire integrat, ba mai mult, experimentarea pe spatele unui subiect atât de sensibil precum este istoria și identitatea națională chiar ar mai fi putut să aștepte. Este, așadar, din punctul meu de vedere, un semn de pripă al oficialilor noștri care și-au propus să mai bifeze o realizare egală cu ”un pas mai aproape de Uniune”.

În al doilea rând, ministrul Șleahtițchi s-a remarcat dintotdeauna drept un om care pune corect accentele. Nici în acest caz, el nu s-a dezmințit, arătând că anume conținutul este cel care contează deasupra a toate cele, mai ales deasupra formei. Cu alte cuvinte, nu denumirea cursului ar trebui să ne îngrijoreze, ci conținutul acestuia. De facto, cursul de istorie s-ar putea să arate exact precum își doresc protestatarii. Respectiv, 27 martie 1918 să fie tratată drept ziua în care provincia românească Basarabia, prin organul ales de popor numit Sfatul Țării, a decis de bună voie să redevină una cu Regatul României; 28 iunie 1940 – drept zi de ocupație; 27 august 1991 – drept ziua independenței față de URSS; 2 martie 1992 – demararea agresiunii Federației Ruse față de RM; și mai presus de toate, că populația de pe ambele maluri ale Prutului este românească și că limba pe care o vorbește și în care citesc și ei din cărțile lor, se cheamă română. Și așa mai departe, în aacelași spirit. Ar exista, așadar, toate șansele ca disputele pe care le poartă cele 2 tabere aparente, să fie fără rost și chiar dăunătoare, suferind din aceasta atât Alianța, cât și cei care au adus-o la putere, adică cetățenii votanți anti-comuniști.

Și nu în ultimul rând,, ministrul a atras atenția asupra diversiunii operate de comuniști, când au profanat conceptul de „istorie integrată”, introducând conținut anti-științific și anti-național care a căpătat pe bună dreptate un titlu care transcende orice tip de abordare în politicile educaționale și de orice gen, respectiv cel de ”tâmpenii flagrante”.

Având acestea în gând, consider că ar fi mai cu minte să privim cu încredere spre dezbaterile care încă urmează să aibă loc între minister și experți (profesori, pedagogi, istorici etc.), or rezultatul acestora s-ar putea să-i surprindă plăcut până și pe cei mai înverșunați adversari ai istoriei integrate. Și toate astea, pentru că s-ar putea ca ponderea istoriei naționale/locale să nu fie 50% precum era până acum, ci până la 70%, precum s-a exprimat același ministru Șleahtițchi.

Tudor Cojocariu, pentru ARENA

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.