reforme tagged posts

Ne aflăm în a patra lună din anul Centenarului și încă n-am reușit să vedem niște proiecte cu adevărat benefice apropierii dintre românii de pe cele două maluri ale Prutului. Am văzut, în schimb, multă vorbărie din partea oamenilor politici și aleșilor de orice fel, care sunt dispuși să facă orice pentru a mai fi aleși odată. Am mai văzut și evenimente populiste, învăluite în nori denși de propagandă cinică, în care tuturor unioniștilor li s-au făcut aceleași promisiuni deșarte pe care le-am tot auzit. Am mai văzut și dispute pe Facebook sau prin presă, inițiate de liderii unioniștilor manifestanți, care încercau să ne demonstreze că cei care nu le agreează discursul și intențiile sunt portavocile lui Putin...

Articol scris pentru EastChange.eu, platforma oficială a proiectului

M-am întors recent de la Kiev, capitala Ucrainei, unde am făcut o vizită exploratorie de o săptămână alături de colegul meu de la FDSC, Valentin, în cadrul unui proiect finanțat de UNDP prin fondurile ODA ale Ministerului Afacerilor Externe. Exploratorie pentru că porneam cu gândul fix de a descoperi (da, din păcate taman ”a descoperi” este verbul) lucruri pe care, în mod normal, vecinii le știu deja unii despre ceilalți. Mai exact, urma să descoperim direct lucruri utile activitatea liderilor de ONG-uri, a experților și a altor stakeholderi din domeniul bunei guvernări și al educației. Scopul demersului este unul nobil și totodată ironic. În 2015, 2 români, unul din vestul Moldovei, iar celălalt din estul acesteia, mergeau la Kiev pentru a-și cunoaște vecinii. Sau și mai mult, pentru a-i face cunoscuți ONG-urilor românești (tot de pe ambele maluri ale Prutului, pentru că Valentin și colega noastră Iuliana vizitaseră deja Chișinăul cu același scop nobil) în vederea încheierii unor acorduri de parteneriat civic.

Eu avusesem ocazii anterioare de a cunoaște Ucraina dintr-o perspectivă mai degrabă personală. Mai exact, provenind din Republica Moldova, unele dintre vacanțele la mare ale familiei mele se petreceau pe litoralul Mării Negre de la Koblevo, Zatoka, Chernomorsk, sau Odessa. Copiii mai înstăriți, sau care aveau părinți cărora le lipsea România și româna din vocabular, mergeau la Alușta sau Ialta, ambele stațiuni renumite din Crimeea.

Manifestările unei (in)justiții selective

Nu ne va aduce nimic bun, poate doar o alianță centristă pseudo-reformatoare și pseudo-europeană, cu o eventuală denumire populistă de tipul ”pentru Moldova”, sau vreo altă aberație de amăgit naivii. Aceasta ar urma să fie formată din Partidul Democrat, Partidul lui Usatîi și actualul Partid Comunist, care va fuziona, probabil, până atunci, cu PD. Doar o asemenea monstruozitate i-ar putea asigura lui Plahotniuc parazitarea, în continuare, pe seama statului. Această soluție de urgență a început să fie luată în calcul odată cu sporirea nemulțumirii populare și a identificării tuturor problemelor republicii cu persoana lui Plahotniuc. Catalizarea acestor nemulțumiri s-a produs și datorită PCDA, care s-a coagulat de la bun început împotriva acestui adversar comun, reprezentat de oligarh și care, a devenit de mai mulți ani un adevărat simbol al nemerniciei întregii guvernări. Chiar dacă, de 6 ani încoace, PLDM a fost singurul partid care a condus guvernul. Astăzi, înțelegem, însă, că această ambiție de a guverna alături și împreună cu o sursă de cancer, poate duce la contaminarea unor părți din organism, iar uneori chiar la extirparea forțată a acestora.

După câteva săptămâni de la reținerea liderului PLDM, percepția că (in)justiția noastră acționează abuziv a devenit unanimă. Nu mai există actori publici rezonabili sau dezinteresați, care să încerce să demonstreze contrariul. Încălcările de procedură care au precedat reținerea, manipularea continuă a surselor de propagandă mediatică din trustul lui Plahotniuc, poziționările publice cinice ale liderilor PD, precum și ignorarea cronică de către instituțiile de drept a ilegalităților oamenilor afiliați acestora din urmă, indică asupra caracterului selectiv și injust al sistemului. Satisfacerea angoasei generale, dar și a principiului dreptății, ar fi presupus reținerea și confiscarea averilor ilicite ale tuturor celor care au furat din banii publici, inclusiv a unor indivizi din anturajul democraților, socialiștilor și comuniștilor, nu doar ale liberal-democraților. Iar dacă se va păstra actualul establishment, nici nu vom vedea altceva, pentru că, până să ajungă la ceilalți făptași, justiția noastră se va fi liniștit.

Încercarea recentă a guvernării de a se pune bine cu societatea și cu reprezentanții unor organizații non-guvernamentale, s-a dovedit a fi deopotrivă inutilă și insultătoare. Asta pentru că nimeni dintre factorii interesați și participanți la spectacolul de prost gust n-a câștigat nimic în urma evenimentului. Toată lumea a anunțat de la bun început că n-are de gând să semneze nici un fel de pact cu guvernarea, iar soluțiile pe care le-au enunțat la unison atât reprezentanții PCDA, cât și ceilalți, au mai fost enunțate și anterior. De altfel, cele două fapte sunt printre puținele care rămân dătătoare de speranță. În fond, unii dintre membrii structurilor civice reprezentate ar fi putut să se sucească până acum, pactizând cu puterea. Iar faptul că nu au făcut-o poate însemna doar două lucruri: fie aceștia chiar sunt niște oameni serioși și coerenți, fie puterea actuală este atât de șubredă, încât nimeni nu s-ar mai alia cu ea.

Prin urmare, gestul celor de la platforma civică de a părăsi sala se înscrie perfect în logica acțiunilor lor de până acum. Aceștia au făcut act de prezență, au vociferat solicitările pe care le-au primit simbolic de la miile de protestatari care îi urmează, după care au plecat. Negocierea și, cu atât mai mult, pactizarea cu cei pe care tot ei îi numesc hoți, criminali, bandiți, oligarhi, iar mai nou juntă, n-ar fi încăput în nici un scenariu rațional. Ei pur și simplu au acționat coerent. Dacă au făcut bine sau rău urmează să vedem la următoarele alegeri parlamentare. Dar cert rămâne faptul că ei se țin de propria lor agendă și de simțul comun.

Am participat ieri la o dezbatere, care s-a transformat până la urmă într-o conferință. Aceasta a fost organizată de Fundația Universitară a Mării Negre, care devine una dintre cele mai importante organizații care promovează în spațiul public de pe cele două maluri subiectul relațiilor dintre România și RM. Din păcate, chiar dacă titlurile acestor evenimente variază de fiecare dată, având mult sens, chestiunile abordate sunt cam de fiecare dată aceleași. Ce-i drept, uneori updat-ate. Și discursurile unor vorbitori tot cam la fel sunt. Nu este neapărat o critică, or dacă lucrurile stagnează, este absolut firesc să stagneze și dinamica ideilor acelorași vorbitori. Partea bună a acestui tip de evenimente este că, de fiecare dată, există un key-speaker și speakeri ”mai puțin key”, însă noi, care reușesc să genereze idei originale. Plus-valoarea evenimentelor este adusă, de cele mai multe ori, anume datorită acestor contribuții.

De data aceasta, invitatul special a fost Alexandru Tănase, președinte al Curții Constituționale de la Chișinău și totodată fiul regretatului Constantin Tănase. În mod ironic, precedentul eveniment al Fundației la care am participat, l-a avut invitat special anume pe marele jurnalist. Acum, iată că l-am avut în fața noastră pe fiul acestuia; fapt simbolic ce mă duce cu gândul la respectul pe care îl merită această familie, pe de o parte, dar și la criza demografică în care ne zbatem de când ne știm. Mi-am amintit și de prietenii mei de la Chișinău, care îmi spun că pur și simplu nu ai cu cine lucra. Unii au emigrat recent, alții li s-au alăturat familiilor migrate mai demult, pe vremea agrarienilor sau a comuniștilor, ceilalți au potențial, dar nu mai au chef de nimic, fiind demoralizați de cleptomania și nesimțirea celor de la putere, iar cei din urmă, pur și simplu s-au alcoolizat sau s-au schimbat, sub amprenta mediului în care locuiesc, încât, pentru a-i urni de pe loc, ar trebui să faci cu ei reeducare.

În Piața Marii Adunări Naționale, lucrurile evoluează într-un ritm alert. Iar dacă în PMAN lucrurile se întâmplă cu o asemenea viteză, atunci ecourile acestor evenimente ajung neapărat și în republică prin presă, prin oamenii care circulă, prin studenți, instituții, sau prin filialele partidelor. Iar ecourile se întorc și ele pe aceeași direcție.

Există mărturii din orașele republicii, precum că oameni cu funcție de răspundere din cadrul celor două formațiuni, au trimis autocare la Chișinău, pentru protestul din 6 septembrie, fără știrea organizatorilor. Nu știu cât de adevărate sunt acestea, dar nu m-aș mira dacă ar fi așa. Punându-mă în locul celor doi tineri lideri moscoviți, Usatîi și Dodon, mi-aș face griji pentru că unii care nici măcar n-au partid, mi-au luat-o înainte și au scos câteva zeci bune de mii de oameni în stradă. Asta în timp ce eu, ditamai aspirator de bani murdari, finanțat de cel mai puternic și totodată cinic om de pe planetă, n-am reușit să scot decât câteva sute. Tocmai de aceea, aș fi decis, sau i-aș fi lăsat pe alții să decidă în locul meu, să încerc să preiau energiile strânse la un loc prin efortul altora, recunoscându-mi incapacitatea de a organiza ceva similar.

La fel ca în fiecare an, sfârșitul lui august ne-a adus o mini-vacanță cu subînțeles socio-politic, prilejuită de Ziua Independenței față de URSS și de Ziua Limbii noastre cea Română. Și tot la fel ca în fiecare an, manifestațiile dedicate celor două sărbători, dar mai ales celei dintâi, au fost serbate grandios și au cuprins întregul teritoriu al tinerei republici.

Semnificațiile Independenței sunt răstălmăcite de toată lumea și nelumea, ajungând să fie elogiate până și de Voronin, Dodon sau Usatîi; indivizi care reprezintă prin tot ceea ce gândesc și fac ei toate cele de care am încercat noi să ne desprindem prin proclamarea Independenței. Servilismul, docilitatea, slugărnicia, umilința, exploatarea unor categorii sociale, etnice și politice în favoarea partidului unic moscovit și comunist, sunt elemente pe care, zi de zi, dar mai ales pe 27 august, ar fi trebuit să le condamnăm, nu să le proslăvim. Acesta este un reproș pe care i-l adresez susținătorului mediocru al celor trei indivizi, pe care nu l-a interesat niciodată adevăratele valori proclamate în Declarația de Independență și care, pur și simplu simte o durere acută în cot de fiecare dată când cineva îl instigă să mai pună mâna pe documente sau, generic, pe carte.

Iată că astăzi, după toate câte s-au întâmplat, noi încă mai așteptăm să primim vești bune de la aceeași trei lideri politici cărora le datorăm marasmul moldav din recenții 6 ani. Singur acest fapt provoacă o profundă stare de dezgust, care poate fi alungată doar prin autoamăgire. Ceea ce nu este un lucru neapărat rău, chiar dacă ironic, pentru că autoamăgirea poate genera niște situații inedite, la care, la un moment dat am fi putut doar spera.

De exemplu, o asemenea situație inedită este desemnarea Maiei Sandu drept candidat al proaspăt lansatei mai puțin proaspete Alianțe, pentru funcția de prim-ministru. O asemenea evoluție a lucrurilor putea fi doar imaginată acum câteva luni, când criticile ministrei în exercițiu a Educației împotriva sistemului din care face parte, alinau revoltele populației lehămetite de corupția, abuzurile și aroganța castei politice. Dar astăzi se discută la modul serios despre numirea acesteia în funcție. Ea a fost cea care s-a opus unor decizii judecătorești împotriva instituției pe care o conducea, respectiv a reformării acesteia. Ea a fost cea care s-a pus de-a curmezișul unor decizii dăunătoare ale Guvernului. Tot ea a fost cea care a rezistat tirurilor opoziției putiniste, dar și a unor actuali colegi, pentru că a implementat niște reforme dure, dar caracteristice oricărui manager profesionist cu formare occidentală. Dar, mai presus de toate, Maia Sandu a adus un aer de decență și coerență în discursul public al mai-marilor acestui stat.

După lungi dezbateri, proteste și campanii anti-sistem, purtate de activiști civici, ONG-iști, jurnaliști, oameni de cultură, antreprenori, juriști și alte categorii de elite preponderent liberale, tot ce sperăm să obținem astăzi este o alianță dintre aceleași 3 partide, care au aceiași 3 lideri. Ca niște victime care se agață cu ultimele puteri de piciorul călăului lor, cerându-i clemența, noi ne agățăm de cele 3 (sau 4) partide declarate proeuropene, cerându-le să nu mai fure, să-și schimbe conducerile și să-și pună, în premieră, problema de a se gândi și la altceva decât la propriile orgolii mari de oameni mici.

Mai mult, le cerem să se (re)alieze, să formeze un guvern funcțional susținut de o majoritate parlamentară și să deblocheze sprijinul partenerilor occidentali, pe care tot ei l-au blocat prin corupție, ilegalități și lăcomie. Mă refer în primul rând la liderii PLDM și PD, care, după ce au preluat establishment-ul de la agrarieni și comuniști, mulți dintre ei provenind tocmai din acele grupări, au furat ceea ce a mai rămas după primii. Plus, deja legendarele fonduri europene, pe care, folosindu-le parțial în scopuri partizane, tot furate-au fost. Privind lucrurile din această perspectivă, prima reacție este de revoltă, pentru că liderii celor 2 partide ne consideră pe toți proști. Iar incapacitatea noastră de a genera noi elite care să nu ne dăuneze arată că aceștia nu sunt prea departe de adevăr. Statutul nostru de victime vine dintr-o incapacitate cronică de a genera noi elite, diferite de politicienii-lăcuste, de care am avut parte până acum.

De fiecare dată, la fiecare alegeri, foarte mulți dintre noi mergem cu impresia că partidele care se regăsesc în listă vor rămâne acolo, sau, mai mult, în preferințele noastre, pentru totdeauna. Cu toții vorbim despre caracterul schimbător al scenei noastre politice, dar puțini dintre noi realizăm ce înseamnă acest lucru cu adevărat. După care, începem să observăm că se încheie o epocă și începe alta. Corpul cetățenesc, electoral, sau, dacă este să ne referim la evoluția partidelor, corpul activiștilor de partid (fără vreo conotație peiorativă, de această dată), rămâne, însă același.

Aceeași oameni, cu excepțiile dictate de nemiloasa demografie, au stat la baza Frontului Popular, al Partidului Forțelor Democratice, Partidului Popular Creștin Democrat, Alianței Moldova Noastră, Partidul Liberal Democrat, Partidul Liberal și altele de acest fel, care s-au proclamat de la bun început proeuropene/occidentale. Toate aceste formațiuni cu reprezentare parlamentară sau care au și guvernat, au fost susținute și votate de aceeași cetățeni cu familiile lor din mai multe generații de moldoveni cu drept de vot. Membrii de rând, dar și unii dintre liderii publici și din umbră au avut de a face cu forțele politice enumerate mai sus și care au reprezentat la un moment dat acel segment treaz din societatea noastră.