pman tagged posts

La un moment dat, cândva zilele astea, Republica Moldova își va serba cei 25 de ani de Independență. Odată cu ea, oamenii rezonabili care țin cât de cât la această parte din țară, vor serba desprinderea ei oficială de creatura dubioasă numită convențional URSS. Aceiași oameni vor comemora în același timp și începutul marelui eșec. Adică tot Independența.

Ne numărăm printre puținele populații care comemorează dobândirea Independenței. Deși nu toți dintre noi o recunoaștem, preferând să credem că n-am fost naivi în 1991, când am avut aroganța de a crede că putem gestiona un ditamai teritoriul, neavând destulă educație, viziune, minte sau curaj. Explicația e simplă și ne trimite, din nou, către ceva ce nu suntem în stare să admitem cu toții...

Cred că a venit timpul să recunoaștem că noi, colectivitatea de indivizi pruto-nistreni, pe care unii o denumesc popor, alții bucată de popor, iar ceilalți merg chiar mai departe, numindu-ne stat-națiune, am atins un prag. După ce două sute de ani am acceptat toate ororile rușilor imperialiști, apoi a sovieticilor, după ce ne-am revoltat și noi, la urmă, împotriva unui mutant pseudo-statal la începutul anilor 90, despre care deja se știa că va cădea de tot, de câțiva ani ne rotim în jurul propriilor cozi, dând vina ba pe soartă (de parcă soarta nu ne-am face-o chiar noi), ba pe localizarea nefericită pe hartă (de parcă alții n-au jungle, vulcani, tsunami, inundații, vecini agresori), ba pe, mai nou, liderii politici pe care tot noi i-am ales.

Din scurta experiență a anilor de după Independență s-a văzut că orice revoltă populară nu face decât să-i schimbe pe unii cu alții, care ar fi putut fi, în alt context, colegi și amici. Asta pentru că structura lor, a liderilor, a fost mereu similară. Aluatul din celebra vorbă, a fost frământat având aceleași ingrediente: egoism, lăcomie, lene, aroganță și o foarte molipsitoare durere-n cot. Având aceste componente ambalate sub diverse fețe, denumiri, și slogane de-a lungul celor 24 de ani, trebuie să recunoaștem că aceasta ne este limita, iar cei pe care-i vedem la TV sunt expresia noastră, a tuturor, în diverse forme. Fie că vorbim despre un hoț cu gândul la scheme de corupție, despre o funcționară care-și îndeasă mita în poșetă, sau despre un șefuț care tocmai a revenit la birou de la shopping cu mașina de serviciu în timpul orelor de program.

În Piața Marii Adunări Naționale, lucrurile evoluează într-un ritm alert. Iar dacă în PMAN lucrurile se întâmplă cu o asemenea viteză, atunci ecourile acestor evenimente ajung neapărat și în republică prin presă, prin oamenii care circulă, prin studenți, instituții, sau prin filialele partidelor. Iar ecourile se întorc și ele pe aceeași direcție.

Există mărturii din orașele republicii, precum că oameni cu funcție de răspundere din cadrul celor două formațiuni, au trimis autocare la Chișinău, pentru protestul din 6 septembrie, fără știrea organizatorilor. Nu știu cât de adevărate sunt acestea, dar nu m-aș mira dacă ar fi așa. Punându-mă în locul celor doi tineri lideri moscoviți, Usatîi și Dodon, mi-aș face griji pentru că unii care nici măcar n-au partid, mi-au luat-o înainte și au scos câteva zeci bune de mii de oameni în stradă. Asta în timp ce eu, ditamai aspirator de bani murdari, finanțat de cel mai puternic și totodată cinic om de pe planetă, n-am reușit să scot decât câteva sute. Tocmai de aceea, aș fi decis, sau i-aș fi lăsat pe alții să decidă în locul meu, să încerc să preiau energiile strânse la un loc prin efortul altora, recunoscându-mi incapacitatea de a organiza ceva similar.

În urma publicării celor 2 articole recente în care abordam subiectul protestelor anticorupție și unioniste, m-am pomenit cu un șir de reacții mai mult sau mai puțin pertinente. Prin urmare, se cade să salut deschiderea unora de a vedea dincolo de tricoloare, chiar dacă fără a-mi da neapărat dreptate. Dar în același timp, trebuie să vin cu un șir de precizări adresate celor care s-au grăbit să mă acuze de lucruri neadevărate și neargumentate, majoritatea dintre ele atentând la valorile mele și la ideile în care cred.

Așadar, să le luăm pe rând. Îmi doresc reUnirea Republicii Moldova cu România, precum mi-aș fi dorit reUnirea cu orice comunitate istorică vecină actualului stat român, în care majoritatea locuitorilor să se autodeclare români și să-și dorească același lucru, la fel ca înainte de ocupația sovietică. Țin la dovedirea acestor realități prin metode transparente, moderne, bazate pe date empirice, nu pe speculații, speranțe și denaturări. Chiar dacă pentru mulți dintre noi, aceste manifestări se compun într-un tip de gândire de tip ”wishful thinking” (gândire bazată pe aspirații, să-i zicem) și denotă mai degrabă bună-intenție, decât rea-intenție.

Mâine, la 12 fix, în PMAN, primarul Dorin Chirtoacă se va lansa oficial în campanie până să redevină primar. Îndemnul meu este să mergeţi cu toţii acolo dacă aveţi ceva să-i spuneţi, să-l întrebaţi sau să-i cereţi socoteală pentru ce a făcut sau n-a făcut. Asta în cazul în care chiar vă interesează ce se întâmplă în oraşul nostru. Anume Chirtoacă a fost în fruntea echipei care a condus Chişinăul timp de 4 ani, deci anume el vă poate răspunde la orice întrebare sau lămuri orice nedumerire.

Ne-am cam obişnuit noi să-i criticăm pe administratori/politicieni/lideri, dar adevărul este că